O poezie pe zi

de Dănuţ Grădinaru

Noul an va începe cu cifre romane
cu litere mari, cu vocale, consoane 
şi fiecare cuvânt va fi o cugetare...
un posibil răspuns la o nouă-ntrebare.

Noul an va începe cu cifre romane
poezii de dragoste, iubiri spontane
şi fiecare zâmbet va fi aprinsă culoare
fiecare sărut, o fierbinte rază de soare.

Noul an va începe cu cifre romane
cu zile senine şi lungi nopţi africane
şi fiecare vis va fi o nouă speranţă, 
fiecare gând o mare cutezanţă.

Noul an va începe cu cifre romane
în clipe de-aşteptare, idei grosolane
şi fiecare linie va fi un larg orizont 
ce se va deschide într-un acont.

Noul an va începe cu cifre romane
cu ecuaţii egale aşezate-n coloane
şi fiecare număr va fi o cheie...
noul an e la uşă anul vechi se încheie.

Literatură

Nu mi-am propus să epuizez subiectul rezistenței anticomuniste, ba chiar dimpotrivă: am vrut să stârnesc curiozitatea celor care ignorau subiectul; e doar un punct de plecare pentru cei care vor să știe mai multe și aici pot găsi o părere, cred eu că e una bună și echilibrată. Acum 23 de ani, un anonim a scris pe un zid din București: “De Crăciun ne-am luat rația de libertate!” – un mesaj cu o încărcătură emoțională extremă, reluat apoi de presa vremii sau de manifestațiile pentru democrație, la nesfârșit, fără să se banalizeze niciodată, cel puțin pentru cei care au trăit vreodată vremurile rațiilor alimentare. Anul acesta, tot de Crăciun, eu, un alt anonim, voi scrie pe un zid virtual vreo câteva sute de pagini virtuale, care nu vor avea niciodată impactul celor șapte cuvinte reale amintite mai sus. Dar mă simt beneficiarul direct al acelor cuvinte, considerând că este poate prima dată când mi-am folosit “rația” așa cum se cuvine.  Anul acesta, de Crăciun, Cartea despre demnitate este cadoul acestui blog, oferit oricui vrea să-l primească.

În momentul în care tot ce am scris s-a strâns între paginile unui volum, a trebuit să structurez informațiile, care au căpătat o altă consistență. Voi explica pe scurt despre ce este vorba.

Cartea are trei părți, marcate de imaginea a trei arbori dintr-un triptic al simbolurilor: cel al suferinței, cel al morții și cel al uitării.

Un segment extrem de mic din populația României, compus în general din oameni simpli, fără să posede filosofia politicii ci doar bunul simț, s-a opus comunizării. În general, incidentele au fost declanșate de abuzurile noii puteri de după 1945, la care acești oameni au reacționat bazându-se pe puterile și pe conștiințele lor, nu pe lege. Au plecat în munți și au suferit îngrozitor, dar au fost poate singurii oameni liberi din țară. Suferințele lor sunt aproape necunoscute publicului larg; libertatea lor e la fel de necunoscută. Acesta este copacul suferinței.

Reprimarea acestor oameni liberi a fost medievală, însoțită de moarte în cele mai multe cazuri. Partidele de vânătoare de oameni se terminau cu execuții sumare, sau cu prăzi jalnice omorâte apoi în captivitate. Acesta este copacul morții, pe care îl găsim nu numai în România, ci și în celelalte țări din Europa de Est.

Ce știm despre aceste lucruri, în afară de ideile primite de-a gata? Destul de puțin. Una dintre cele mai păguboase idei este aceea că fenomenul rezistenței anticomuniste din munții României este unic în lume. De ce trebuie să ne căutăm cu încrâncenare această unicitate? La ce ne folosește? S-a dovedit deja, copilăresc de simplu, că această conceptualizare a unicității e anulată de o altă enormitate, care spune că toți luptătorii din munți erau legionari, oameni de extremă dreaptă, și nu e deloc adevărat, chiar dacă legionari au fost mulți dintre ei.

Așa cum statele comuniste erau organizate pe principii identice, impuse de Uniunea Sovietică, la fel cum o corporație multinațională își impune procesele de business corporatiste în toate filialele din lume, tot așa ar trebui să ne gândim că reacția populațiilor în curs de comunizare forțată trebuie să fi urmat un tipar asemănător. Așa se face că, în țările dezvoltate industrial, chiar unii conducători ai partidelor comuniste au încercat să adapteze ideologia la specificul ţărilor lor, nu să aplice fără menajamente un șablon. Fără Imre Nagy nu ar fi existat Budapesta 1956. Fără Alexander Dubček nu ar fi existat Primăvara de la Praga. Explicația este simplă: țările industrializate aveau mai bine acoperit spectrul politic al stângii, mai matur, mai rațional, distanțat de extremismul comunist.

Iar în țările agrare, în care stânga politică era anemică, rezistența a aparținut logic oamenilor de la țară, o rezistență violentă, disparată, primitivă și sortită înfrângerii celei mai dureroase. Dintre toate țările în care a existat o mișcare de aceste tip, cazul Bulgariei este aproape identic cu cel al României. Diferențele sunt neimportante. Moartea e numitorul comun, cum bine spune istoricul Marius Oprea. În condițiile în care distanța dintre Sofia și București este mai mică decât cea dintre capitala noastră și Iași, ne-am întrebat vreodată ce știm despre comunismul vecinilor noștri? Mai nimic, în afară de existența lui Jivkov și a fotbaliștilor bulgari din generația lui Stoicikov, vizionați la televiziunea bulgară, iar asta e foarte rău. Nu e mai puțin adevărat că nici bulgarii nu știu decât că a existat un Ceaușescu, dar fără să fi aflat că pe 21 decembrie 1989, în capitala României, au fost omorâți sute de demonstranți. Cum am putea avea atunci pretenția nemăsurat de orgolioasă că rezistența anticomunistă din România ar trebui să fie cunoscută de toată lumea, dar mai ales de Europa Occidentală? Dacă noi nu știm nimic despre luptătorii bulgari sau polonezi, de ce ar trebui să știe francezii despre anticomuniștii români? Cine știe oare astăzi, în România, cine a fost Jean Moulin? N-ar trebui să ne supărăm pe francezi, sau pe englezi – dacă veți căuta pe internet vreun site anticomunist din Europa de Vest veți găsi niște glume proaste pe forumuri în care extremismul cu aer de enclavă exclude seriozitatea, ba chiar compromite însăși ideea de normalitate opusă totalitarismului. Pentru că asta este de fapt anticomunismul: normalitatea, în opoziție cu nebunia, iar nu un alt “ism” ideologic, cu derapaje antidemocratice justificate de vreo ideologie.

Oricine ar trebui să-și pună întrebarea logică: eu ce-aș fi făcut? În 1989, în ultimele zile ale regimului Ceaușescu, un tânăr care termina liceul avea doar câteva opțiuni. Dacă ar fi spus cu voce tare ceea ce gândește, dând glas bunului simț, ar fi putut deveni o victimă, apoi un opozant încrâncenat, poate chiar fără voia lui. Dacă ar fi tăcut, ar fi putut încerca să emigreze, întrucât România nu avea nimic de oferit. Dacă ar fi colaborat, ar fi putut deveni un conformist apăsat de compromisuri, sau poate chiar un activist de partid, oportunist pentru tot restul vieții. Normalitatea nu mai exista. În ceea ce mă privește, 1989 a venit la timp, înainte de a apuca să răspund la această întrebare: Eu ce drum voi alege?

În fine, ceea ce nu se știe prea bine se uită încă și mai ușor, iar asta se și întâmplă deja cu haiducii din munții României. Există multe cărți despre ei, foarte valoroase ca informație, pot spune din proprie experiență că dosarele de la Securitate sunt greu de citit, obstacolele puse de limba de lemn a ofițerilor semianalfabeți, de viziunea oficială inevitabil hidos distorsionată, nu sunt sortite să atragă publicul spre o adevărată penitență a lecturii. Acesta este copacul uitării.

De aceea cred că uitarea poate fi alungată prin artă. Și am ales pentru asta arta supremă, Opera. Motivul este simplu: opera este locul în care muzica, literatura, teatrul, poezia – pe scurt, celelalte arte – se întâlnesc pentru o experiență completă. Iar drama și tragedia luptătorilor din munți e singura atât de intensă încât să se ridice la nivelul dramei și al tragediei din muzica de operă. Ce poate fi mai simplu atunci? O producție de operă care să îi aducă pe scenă pe cei morți în păduri ar fi, sunt convins de acest lucru, o experiență tulburătoare, greu de șters din memoria unui spectator, fie și pentru simplul fapt că așa ceva încă nu s-a mai încercat până acum.

Aceasta este cheia de lectură. Iar ca s-o folosiți, nu trebuie decât să urmați un drum. Harta acestui drum prin blogul de față este un cuprins, o listă, în care articolele sunt așezate în ordinea imaginată de mine, cu link-urile corespunzătoare, iar dacă le veți urma, în fața dvs. se va deschide cartea despre demnitate.

Crăciun fericit!

sursa:  http://despredemnitate.wordpress.com/2012/12/21/cartea-despre-demnitate/

pentru cei care doresc sa citească această carte, o pot face aici:  http://despredemnitate.files.wordpress.com/2012/12/cartea-despre-demnitate.pdf

Muzică

Drumurile la Teatrul Național Iași pentru Indiile galante și Troienele lui Andrei Șerban au avut prioritate mult mai mare decât povestirea sezonului de la Metropolitan Opera. A venit vacanța acum și, cum promisesem că voi scrie o cronică la Un ballo in maschera, revin cu acest ultim articol pe anul 2012. Cadoul de Crăciun este aici, mai jos, pentru că voi istorisi nu numai despre una, ci despre patru opere.

Il concetto vi dissi… Or ascoltate com’egli è svolto. (gridando verso la scena)
Andiam. Incominciate! 

Leonardo Vinci: ARTASERSE
10.11.2012, sâmbătă, L’Opera de Nancy (Mezzo HD)
Regia: Silviu Purcărete, dirijor: Diego Fasolis, Orchestra: Concerto Köln
Philippe Jaroussky (Artaserse), Max Emanuel Cencic (Mandane), Juan Sancho (Artabano), Franco Fagioli (Arsace), Valer Barna Sabadus (Semira), Iuri Minenko (Megabise)

Ultimul număr al revistei Opera Now, pe luna Ianuarie 2013, are drept articol de fond un interviu cu soprana Kiri Te Kanawa. Citez: “Dame Kiri vorbește despre profesiile din operă din ziua de azi cu un aer deziluzionat: ea descrie business-ul din operă drept un pic de circ [...]“. Acest “a bit of a circus” îmi pare să se potrivească foarte mult cu redescoperirea lui Leonardo Vinci și a ultimei sale opere, Artaserse. “Opera cu cinci contratenori” este un afiș forțat din aceeași serie cu “Aida cu elefanți adevărați pe scenă”. Cum la mijloc sunt by InstantSavings" id="_GPLITA_0" href="http://despreopera.wordpress.com/2012/12/29/patruopere/" in_rurl="http://i.trkjmp.com/click?v=Uk86MjMxMTQ6MTI1NjpiYW5pOjM4MGQzNWM3OWQwMjYwNDk4ODU4YTcwNjBjMzMyNTdkOnotMTA5NC0xMjU3NjE6ZGVzcHJlb3BlcmEud29yZHByZXNzLmNvbToxMDU3OTo3NGMyM2M0NTA4ZDNmN2YxYTA3NGZiZTBjOTU5MTE4Yg" style="border: 0px; font-family: inherit; font-style: inherit; margin: 0px; outline: 0px; padding: 0px; vertical-align: baseline; color: #04487b; text-decoration: underline;">bani mulți și riscuri financiare mari pentru industria fonografică, toate exagerările de marketing par să fi fost nu numai permise, dar și încurajate. Povestea duioasă a marii redescoperiri îi conferă un rol important lui Max Emanuel Cencic (unul dintre cei 5 mușchetari), dar pe coperta discului de la Virgin/EMI (în sine o raritate antreprenorială) apare mai celebrul Philippe Jarrousky. Numele compozitorului te poate duce ușor în eroare, spre Leonardo da Vinci, e doar o confuzie care nu face decât să ajute la promovare. Justificarea contratenorilor prin interdicția femeilor de a apărea pe scenă la 1730 opera numai la Roma, faptul că la Napoli s-a cântat în aceeași perioadă cu soprane nu pare să fi contat deloc.

În fine, această revenire în atenția și în preferințele publicului a operei seria baroce spune multe și despre public. Am uitat că opera seria a fost ucisă de opera buffa, de succesul unor librete care vorbeau despre lucruri adevărate nu despre idealizări ale lumii antice. Nu mai suntem capabili să cuprindem psihologia extraordinară a personajelor lui Verdi sau ale lui Puccini, de filosofia (oricât de greșită uneori) a mitologiei lui Wagner, de psihanaliza freudiană a nebunilor lui Berg ba încă și de frumusețea perfectă a lui Mozart sau cea mai puțin perfectă (cel puțin în absența geniului) a lui Bellini, Donizetti sau Rossini.

Misiune imposibilă așadar pentru Silviu Purcărete la Nancy. I s-au dat în primire patru ore de muzică, dar patru ore de recitative și arii (există un singur duet, la final), un story neverosimil chiar și pentru vremurile în care a fost inventat și presiunea fantastică a celor cinci contratenori de pe afișul circului. Așa cum a fost cazul și la Andrei Șerban, cu Indiile galante ale lui Rameau, soluția nu putea veni decât dintr-o reevaluare a contextului adus în prezent. Ce a lipsit? Umorul. Drag queens mult prea serioase în compania unor punk-eri, toți cântând cu voci de femeie, nu pot provoca decât umorul involuntar. Ideea de teatru în teatru à la Pagliacci nu aduce nimic nou, în fapt, accentuează ideea de “a bit of a circus“.

Nu știm cu certitudine cum era vocea unui castrat. Există numeroase dezbateri în ceea ce privește calitatea vocii lui Moreschi, ultimul castrato și singurul înregistrat în zorii epocii patefonului. Cum va fi fost performanța vocală a lui Farinelli va rămâne o întrebare eternă. Presupunând că un contratenor ar avea aceeași voce, e clar ce tulbură la auzul ei: absența sânilor și a ovarelor, lipsa feminității. Iar în condițiile acestea, Philippe Jarrousky are cea mai delicată voce, cea mai feminină, astfel încât Artaserse al lui a ieșit extraordinar.

W.A. Mozart: LA CLEMENZA DI TITO
01.12.2012, sâmbătă, Metropolitan Opera (Live in HD)
Dirijor: Harry Bicket, regia: Jean-Pierre Ponnelle
Giuseppe Filianoti (Tito), Barbara Frittoli (Vitellia), Elina Garanča (Sesto), Lucy Crowe (Servilia), Kate Lindsey (Annio), Oren Gradus (Publio), Toni Rubio (Berenice)

Puține lucruri de spus aici. Cel mai frumos a fost că producția foarte literală a lui Jean-Pierre Ponnelle a avut parte de o peliculă HD. Și cred că este prima producție a lui care mi-a plăcut cu adevărat. Ultima operă a lui Mozart a fost seria, un gen căzut în uitare de multă vreme. Soția lui Leopold al II lea, regele Bohemiei, cel în onoarea căruia a fost compusă, a catalogat-o “una porcheria tedesca“, deși vorbim de o partitură superioară celor de același gen din Italia lui Vinci.

Foarte bine Garanča, foarte oarecare Frittoli, bine Filanoti, pe care încep să-l reevaluez, cel puțin în repertoriul acesta.

Giuseppe Verdi: UN BALLO IN MASCHERA
08.12.2012, sâmbătă, Metropolitan Opera (Live in HD)
Dirijor: Fabio Luisi, regia: David Alden
Sandra Radvanovsky (Amelia), Marcelo Álvarez (Riccardo/Gustavo III), Dmitri Hvorostovsky (Renato/Contele Ankarström), Stephanie Blythe (Ulrica/Ulrica Arvidsson), Kathleen Kim (Oscar), Keith Miller (Samuel/Contele Ribbing), David Crawford (Tom/Contele Horn), Trevor Scheunemann (Silvano/Cristiano) etc.

Producția lui David Alden a fost așteptată cu nerăbdare și s-a vorbit mult despre ea. Sunt adeptul metaforelor evidente și ar fi trebuit să-mi placă. Mi-a plăcut claustrofobia, deși a fost folosită întâmplător. Funcționa foarte bine în scena în care Renato/Ankarström se hotărăște să-l ucidă pe Riccardo/Gustavo, dar în actul I, la palat, nu. Mi-a plăcut cel mai mult trompe l’oeil-ul din scena balului, mi-a adus aminte de galeriile Victor Emanuel din Milano. Mi-a plăcut, cum nu?, coregrafia de teatru de revistă din actul I, când Riccardo/Gustavo se decide să meargă s-o vadă pe Ulrica. Mi-a plăcut Oscar și ambiguitatea lui sexuală, aripile lui și faptul că nu a exagerat cu țopăiala pe scenă. Rochiile Ameliei. Costumele, în general. Apariția conspiratorilor în scena de lângă eșafod, dar unde era eșafodul? Nu mi-a plăcut pictura lui Blondel, Căderea lui Icar (1819), abuzată și nepotrivită. Pentru că atâta vreme cât este menținută ambiguitatea Boston/Stockholm, îmi este greu să înțeleg cine este Icar. Regele Gustav al III-lea a fost un despot luminat, asasinatul politic îl poate pune în postura mitologică. Riccardo din Boston e un nimeni, un personaj de ficțiune pe care Verdi îl conturează insuficient și exclusiv prin prisma triunghiului amoros. Atunci, de care soare s-a apropiat el prea mult? De patul Ameliei? Ha! Iar altfel, din perspectiva istorico-politică, tot nu merge, dacă translatăm acțiunea în zilele noastre (o modă a producțiilor de operă), unde ar fi acest Icar dacă un Cocoș l-ar “ucide” fie și simbolic pe Băsescu din cauza Elenei Udrea? Ridicolul mi se pare inevitabil și în cazul picturii lui Blondel, dar și în scena în care conspiratorii mâzgălesc fotografia tablou a lui Riccardo/Gustavo, înțeleg simbolul, dar mă amuzam imaginându-mi că-i vor adăuga mustăți și pălărie, ca în școala generală, imaginii regelui detestat. În realitate i-au mâzgâlit un ochi, rezultatul e cu nimic mai puțin caraghios.

Dar nimic din cele de mai sus nu a împiedicat pe soliști să cânte foarte, foarte bine. Marcelo Álvarez este unul dintre puținii tenori 100% din zilele noastre, iar faptul că a evitat abuzul de legato m-a transportat puțin în anii ’40 – ’50, anii lui Björling (așa cânta și el), ai lui di Stefano (mentorul lui Álvarez), ai lui Bergonzi. Cu inevitabila reflexie spre producția setată în anii începutului de sec. XX, ai lui Strindberg și Ibsen, pur și simplu s-a potrivit de minune.

Sandra Radvanovsky a fost aproape ideală, doar dicția problematică a mai adus lucrurile înapoi pe pământ. A evoluat foarte mult această soprană, azi pare să fi pus stăpânire, cu autoritate, pe repertoriul verdian, până și înfățișarea ei, altădată a unei “girl next door” a căpătat aici o distincție nebănuită. Dmitri Hvorostovsky a fost mai mult un asset decât un personaj, ce contează! e atât de bun încât își poate permite să cânte oricum, va fi mereu apreciat. Fabio Luisi și orchestra Met-ului – în standard-ul de maximă calitate și de lipsă a oricărui foc de artificii.

Giuseppe Verdi: AIDA
15.12.2012, sâmbătă, Metropolitan Opera (Live in HD)
Dirijor: Fabio Luisi, regia: Sonja Frisell
Liudmila Monastyrska (Aida), Roberto Alagna (Radamès), Olga Borodina (Amneris), George Gagnidze (Amonasro), Stefan Kocani (Ramfis), Miklós Sebestyen (Il re) etc.

Producția semnată de Sonja Frisell e veche și foarte cunoscută, întrucât este a treia oară când este imortalizată video. În 1988, la premieră, imensitatea decorurilor și strălucirea costumelor păreau o culme a evoluției, Plácido Domingo fiind suficient pentru a cataloga spectacolul drept unul absolut. În 2010, Botha și Urmana păreau mai degrabă niște coloane egiptene care se adăugau scenografiei decât niște personaje de operă și dintr-o dată lipsa oricărei intimități a devenit mai mult decât evidentă, chiar supărătoare. Pentru că dificultatea punerii în scenă a unei opere cum este Aida rezidă tocmai în păstrarea echilibrului între grandoarea “Marșului triumfal” și scara umană a lui O terra, addio.

După Björling (în 1955, cu Ionel Perlea) și Pavarotti (în 1985, la deschiderea stagiunii de la Scala), Radames pare un rol interzis tenorilor care au urmat, suspuși mereu comparațiilor care îi dezavantajează. Mai mult, Roberto Alagna are o amintire urâtă cu acest rol, din 2007 de la Teatro alla Scala, după ce a deschis stagiunea, într-unul dintre spectacolele care au urmat a părăsit furios scena după ce spectatorii de la loggione l-au apostrofat că nu cântase bine. A urmat un scandal și porțile teatrului milanez închise, cel puțin pentru eternitatea epocii Lissner, care tocmai se încheie azi. Și după Nemorino cu numai două săptămâni înainte, la Covent Garden, Alagna pare să fie un mic super erou justițiar al operei, dar la cel mai înalt nivel. Timbrul e acolo, aproape intact în ciuda vârstei, vibrato-ul e în continuare controlabil, dar cum va trece de Celeste Aida? Foarte simplu, cu falsetto în finalul ariei (cu rapel și în ultimul act), în penultimul “vicino al ciel…” oricât de discutabilă ar fi acestă soluție pentru morrendo, a funcționat, va rămâne memorabil, va deveni lecție, cine știe?

Atracția serii trebuia să fie Liudmila Monastyrska și a fost, într-adevăr, un pariu bun, soprana ucraineancă n-a dezamăgit, sub aspect vocal a fost aproape de Tebaldi, dar ca joc de scenă aproape nulă. Și totuși, ce voce frumoasă! O vom vedea la anul la Festivalul Enescu în Requiem-ul lui Verdi, cu Pappano, un privilegiu care nu ar trebui ratat. În rest, a fost OK, și Kocan și Gagnidze și Borodina au cântat bine, la fel și orchestra lui Luisi, fără nimic memorabil, dar suficient pentru un succes.

Next stop: Maria Stuarda, imediat după Les Troyens (dezertate de Marcello Giordano, tant pis!).

Și cu asta, La mulți ani, 2013 !

sursa:  http://despreopera.wordpress.com/2012/12/29/patruopere/

O poezie pe zi

Mă risipesc, cum spune Rilke,

timpul și moartea mă cheltuiesc,

Să-ți pierzi vocea, abia atunci începi să gândești.

O lumină aurie îmi pătrunde prin pleoape.

Cineva îmi smulge corzile vocale. Nu putem lăsa să ne pătrundă în suflet

frica de moarte, ura față de semeni, minciuna.

Am și eu multe chipuri, unele nu le cunosc nici eu.

Mila nu mi s-a părut o virtute,

deși multe fapte bune se nasc din milă.

Dar ea umilește, chiar cuvântul conține milă.

Țin mai mult la dreptate și la independență.

Ce este liniștea? Un procent din moarte.

Lagune, lacune. Normalitate. Provocări.

Viață scurtă. Durerea fizică te umilește, cea sufletească te înalță.

Nu mă las nemărturisit. Spune undeva Nietzsche.

Nu mă luați drept altul. Nu sunt nici virtuos, nici monstruos.

Nici înger, nici satir. Nu încerc să îndrept omenirea.

Îl iubesc pe Dionis, îl admir pe Apolo.

Oricare idol are picioare de lut.

Din fericire, nimic nu este ideal.

Adevărul este mereu interzis.

Realitatea și-a pierdut sensul.

Aici nu se cere credință.

Singurătatea nu este un noroc pentru nimeni.

O muscă pe nume Nabucco

Se așeză pe un tort,

Tortul era o plinuță

Zeiță din Einmannein wort.

Măreață era ea în toate,

O lăudau la Berlin,

Muenchen, Karlsruhe și Viena,

Pe-aici, cumva , mai puțin.

Musca pe nume Nabucco

Tot bâzâia, un motor

De avion fără aripi,

Na, buco, codono, nosor.

Există- un strămoș pentru muște,

Zeița se crede Homer,

Există poeți cu-acest nume,

Chiar Goethe spunea, „Licht, o, mehr”.

Îmi sunt tată și mamă. Neutralitate?

De aceea nu îmbătrânesc. Ascensiune? Decădere?

Învățător îmi sunt par excellence.

Destinați trecerii suntem.

M-am născut ca un călător. Fără umbră.

Dialectica, logica – refugii pentru lași.

Nu căuta logica. Ea te va găsi.

Cum este orbirea? Vezi și nu vezi.

A te privi în interior este mai important și mai periculos.

Mă reevaluez permanent.

Împrejurările neprielnice mă fac mai puternic.

Nu m-am lăsat servit niciodată. Dar iubit- da.

De iubire nu te poți sătura. O imensă foame de iubire.

Îngăduie firii tale să supraviețuiască.

Îți ia jumătate din creier, din voință.

Trăim între buline, droguri, smoguri.

Clopot robust. Victimă și efect.

. Ne stingem încet ca-n vechiul Tibet.

Cuiva i-a dispărut iubita. S-a evaporat.

A simțit libertatea de care se bucură nebunii. Ca un sinucigaș.

Nu înțeleg pe cei care își sapă groapa sub amenințarea pistolului.

Oricum , ei știu că mor. Atunci, de ce?

Te aperi cu lopata de pistol.

Aceasta este demnitatea condamnatului.

Trebuie să înfățișez și acest aspect.

Nu sunt o pildă, nici de pildă.

Urma în care timpul se-ndepărtează.

Voi, descendenți, sânge în cleștar.

Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă?

Spune, te rog. Mulțumesc.

Hohot de râs, homeric și himeric. Ecou monstruos.

Nimic nu mai urmează. Treceam peste o râpă adâncă,

mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă mâncată de umezeală, gata să se rupă?

O, biruință amoroasă. Ecce homo.

Nicăieri, niciunde. Norocul existenței mele.

Autor, Boris Marian Mehr