Literatură

MĂLIN STAN s-a născut la Oneşti, la 20.01.1988. A fost membru al cenaclului „Zburătorul" condus de scriitorul Gheorghe Izbăşescu, dar a frecventat şi cenaclul „Marin Mincu" condus de Ştefania Mincu şi Octavian Soviany. A debutat la 15 ani, cu poezie şi grafică, în revistele „13 plus" şi „Convorbiri literare". A mai publicat în „România Literară" „Arcada" „Jurnalul literar" „Ziua", „Dacia literară", „Ateneu" etc. Primul său volum, “Cei ce mă plâng şi râd”, a apărut la Editura Amurg sentimental, 2007. Al doilea, “Osemintele treptelor”, la Editura Limes, 2008.

MĂLIN STAN ne popune un volum ce marchează viziunea asupra lumii “Somnul tău
îmi face bine” (Editura Brumar, Timisoara, 2011). Vasile Spiridon remarca faptul că este „o poezie neoavangardistă, experimentalistă, de un erotism bine temperat, în care tensiunea lirică este concentrată în prima parte a poemului”. Discrusul liric sugerează un lirism în care poetul încearcă se se definească pe sine, încadrându-se în generația sa. Roland Barthes definea termenul de scriitură ca fiind „alegerea ariei sociale în care scriitorul decide să-şi plaseze natura limbajului său”, dar cotidianul este reificat în poezia lui Mălin STAN şi privat de capacităţile sale spaţiale. Apar valențe ale unei viziuni onirice, expresioniste, în care material este distorsionată „autobuzul întârzie mereu,/mai ales că oamenii sunt mascaţi şi nu-i recunoaşte nimeni./ ar fi putut să spargă zidurile prin care se crede că trece în fiecare zi./cu fiecare zid măştile se transformă în carne,/ fiecare om devine negru ca şi cum masca ar fi murit.” Discrusul său liric este elaborat, programatic afirmând că: „citesc poezia ca pe un cântec mistic ce sufocă aerul,/îi dă foc şi soarele coboară în mijlocul lui, după cum s-a prognozat la ştiri”. Poetul Leonard Ancuţa remarca faptul că “Centrala poetică a lui Mălin Stan a început să transmită energie. Forma ei de manifestare este iubirea, în toate formele sale de agregare, fie
că respectă sau ignoră legile fizicii şi/sau pe cele ale logicii. în viziunea lui Mălin, iubirea este starea de agregare prin care el transcende lumea primară, realitatea directă şi vizualizează o nouă formă de existenţă, cea poetică. Poetul absoarbe energiile descătuşate ale trupurilor cuprinse de iubire şi le decantează, ca prin vis, în versuri care surprind prin imagine sau trăire.”

tragedia lui nichita

nichita serbează mereu ziua de naştere a câte unui poem
sau a unui personaj pe care îl omoară la sfârşitul zilei.
beat fiind,
şi dacă nu-l găseşete execută pe primul ieşit în cale în
numele lui.
ziua se întunecă şi zidurile blocului lui se crapă în două.
o parte armata roşie, cealaltă, forţele aeriene.
nu mai poate să scrie, înghesuit de pereţi.

toţi oamenii pe care i-a creat acum îl îngroapă de viu.
blocul se poate reclădi dar nimeni nu mai poate locui în el:
pereţii sunt vopsiţi.

pentru cei ce mă ascultă

nu mai trec zilele de când ritmul muzicii s-a încetinit
şi din boxe se aud strigăte de durere de naştere.
în trei ore lumea se reduce la gaură de şarpe.
prin ea se scurg zâmbetele tale perfide ca un buldozer.
acest şantier macină toate aparatele de resuscitare
a timpului
dar câtă vreme noi ne iubim,
totul zăboveşte şi-şi face loc în noi.
între noi, după cum sfinţenia nu stă în pâine ci în mâinile
ce le-a făcut.
mâinile tale cu mănuşi şi multe pocnituri peste tot corpul
până lumea aude sunetele pe care le vreau, sunete al unei
haine

pregătire pentru devorarea de literatură

noaptea se cuibăreşte în altă noapte, proprietate privată
în ea niciun spurcat nu intră, niciun animal, nici măcar
omul,
doar întunericul în sine,
cu toate aparatele de sală,
cu toţi muşchii încordaţi şi pregătiţi de ultimul concurs
de forță
am făcut un cuib pentru fiecare beznă
pe el se văd litere, această poezie.
cu ea eu mă chinui făcându-mi energie divină rupând
fiecare pagină (autor, MĂLIN STAN)

articol realizat de Marian Dragomir

O poezie pe zi

Pe ea o chema Liana. Din ce în ce mai des aveam păreri diferite de ale altora,

Viaţa ca o artă

"V-ați gândit la importanța gestului de a deschide și închide
ușile? Știți când să deschideți și când să închideți o
ușă? Desigur, o știți foarte bine în viața obișnuită: o
faceți întreaga zi pentru a intra și a ieși, sau primindu-vă
și conducându-vă invitații. Dar eu vă vorbesc despre ușile
ce le avem în noi. Pe ele trebuie să învățăm să le
deschidem sau să le închidem: să le deschidem când dorim să
atingem regiunile celeste sau să permitem îngerilor să
pătrundă în noi, și să le închidem pentru a nu permite
pătrunderea spiritelor întunecate, ocrotindu-ne bogățiile
spirituale.
Ușile există în noi sub tot felul de forme. În corpul nostru
fizic posedăm deja douăsprezece: cei doi ochi, cele două
urechi, cele două nări, gura, cei doi sâni, buricul, și mai
jos încă două alte uși. Aceste uși ne pun în legătură cu
lumea fizică înconjurătoare; dar ceea ce nu se cunoaște, este
că ele posedă deopotrivă funcția de a ne pune în legătură
cu lumea psihică și lumea spirituală. Iată deci un domeniu
vast de studiu: când și cum să deschidem sau să închidem
aceste uși..."

Omraam Mikhaël Aivanhov

Viaţa ca o artă

De sărbători, există obiceiul de a oferi un gând frumos, scris pe o felicitare, obiceiul de a ura cele bune pentru ca armonia şi pacea să coboare în sufletele noastre. Alegerea imaginii care personalizează gestul nostru conturează preţuirea pe care o dăm celor din jur, vorbind în aceeaşi măsură despre stilul nostru personal. Reciprocitatea face ca sentimentele să fie statornice în timp, astfel că un gest mic, uneori devenit formalitate, poate fi o punte în relaţiile noastre sociale sau în cele cu rezonanţe mult mai profunde.

Dincolo de momentele de sacralizare a intrării în ciclurile anuale ale vieţii, de participare prin cult sau prin obiceiul folcloric, omul simte nevoia manifestării bucuriei. Înveşmântării evenimentelor în haina subţire şi diafană a spiritului îi corespunde manifestarea creativităţii, în diferite ipostaze. De la cântec la dans, de la cuvântul rostit la cel scris, de la gest la reprezentarea grafică, fiinţa umană umple sensurile şi ritualurile cu povestea sufletului său, cu visele şi cu emoţiile sale. Darul este forma sub care ne apropiem de alţii, luându-i de mâna nevăzută a simţirii lor, aceea care răspunde cel mai corect şi mai sincer dorinţei de colaborare, dincolo de toate minciunile zilnice.

O felicitare poate fi o deschidere către zone ale frumosului, aşa cum participarea la un spectacol de artă autentică înnoblilează.

Dincolo de activităţile de fiecare zi, artiştii plastici simt nevoia să vorbească în stil propriu despre astfel de clipe, aducând alternative de calitate producţiilor de serie, dându-ne posibilitatea să personalizăm gestul de a felicita pe cineva prin intermediul unicatului. O felicitare unicat este o formă de respect faţă de cel ce o primeşte, un gest de preţuire care are şansa, prin alegere, să se manifeste. Trecând pe la Galeriile de Artă, privind migălitele imagini, am avut bucuria să descopăr o diversitate de stiluri, aceeaşi ca şi în viaţa de fiecare zi, imagini ale celebrării ce se adresează oricărei tipologii. Umor implicit sau suave descoperiri ale naturii, duioase meditaţii creştine sau compoziţii simbolice, toate puse pe hârtie cu har.

Printre felicitările care pot foarte bine sta într-o ramă, evenimentele omeneşti sunt primele, creând sentimentul de caleidoscop în mişcare, de care nu te poţi desprinde, fascinat de inventivitate şi puterea de a transmite sentimente autentice. Imaginea sufletului ne aşteaptă cuminte în galantar, aşteptând să îşi găsească destinatarul.

autor, Camelia Radu