O poezie pe zi

Abisuri

Cuburi de ceaţă, pădurile
peste prăpăstii albastre.

Corpuri geometrice
pe nisip,
urme de paşi.

Lumina umple
ultimele unghere
de nu mai ştii
încotro să îndrepţi
nordul vieţii...

Visul de mărire

M-am prefăcut în stei,
punându-mi pe cap coroana
cu toate gândurile de mărire-n ea.

Am vrut să port hlamida purpurie
şi sceptrul aurit deopotrivă,
povara lor s-o simt ca izbăvire.

Dar visul de mărire a murit,
când steiul care-am fost
s-a risipit.

autor, Gabriel-Vincenţiu MĂLĂESCU

Literatură

Născut în București la data de 12 februarie 1948 urmează Facultatea de Electrotehnică, Secția Electromecanică, Iași, 1970. Prima poezie a publicat-o în 1969 în ”Viori Moldave”, culegere editată de C.J.S. Botoșani. Din septembrie 2010 este membru al Cenaclului „Atitudini” al Casei de Cultură ”I.L. Caragiale” a Municipiului Ploiești

Gabriel-Vincenţiu MĂLĂESCU propune publicului ploieștean un nou volum de versuri, Pavilioanele umbrei - Editura Amanda Edit. Volumul este a treia apariție a poetului după volumele Singurătatea din noi (editura LVS Crepuscul Ploieşti, 2010) şi Neştiutele umbre (ediţie bilingvă româno-albaneză, editura RavexComs Bucureşti, 2011). Prefațatorul, Mihai ANTONESCU, afirma că poetul „e un mistic ce-şi plasează tristeţile într-un alt anotimp, formă vizibilă în poeme, dar al cărei fond poate deveni lesne transmisibil, prin asumare, până la desfrunzire.”, astfel am experimentat senzaţia de netăgăduit că mă aflu în faţa unui autor în care converg unele direcţii esenţiale ale liricii moderne. Apar versuri ce se scriu în răstimpul din urmă al unei vieţi, şi care pot dezvolta teme îndeajuns de eterogene, existenţa îşi aşteaptă sfârşitul, şi se predă poetului, pentru a avea loc fluxul etern al cosmosului, pentru ca eul liric să poată urca “treptele veşnic tinere ale eternităţii”. 

articol de Marian DRAGOMIR

Fiul Pământului

Sunt Fiul Pământului.

La naşterea mea
trei ursitoare-au venit.

În leagăn albastru
de-oceane şi mări
din spumă, din val m-am ivit.

Din munţi şi coline,
din dealuri, din şes î
mi sorb nemurirea.

Pământu-i Norocul
ce mi l-am ales
şi braţul, tăria, puterea.

Sunt frate cu Luna
apărută pe cer,
cu taina ascunsă-ntr-un mit.

Sunt Fiul Pământului
şi la naşterea mea

trei ursitoare-au venit.

Iarnă sensibilă

Totul e sensibil în preajma mea,
până şi tocul tremură de sensibilitatea
gândurilor mele.

Iarna,
când ţurţurii simt propria lor greutate,
crivăţul sufletului meu bate,
venind de undeva, de departe.

Scrâşnetul dinţilor
vesteşte drumul de soare al primăverii,
dar, ca pedeapsă, până atunci,
eu simt frigul
gândurilor mele.

Un nou anotimp

Creştem,
cu fiece frunză crudă,
cu fiece salcie pletoasă,
frumoasă
şi udă.

Ne pregătim
să primim din pământ
seva născută din iubire,
soare
şi cânt.

Şi privim,
aşteptând un nou anotimp,
cum se mistuie atomii,
fecund,
în timp.

Aşteptăm un nou anotimp. (Gabriel-Vincenţiu MĂLĂESCU)

Nu Rata!

O poezie pe zi

două ţărmuri vorbitoare -
între noi, arhipelaguri şi mări întinse 
de sare lichidă, prinzi valul cu buzele şi-n ele 
se aprind focuri albe fără flacără, 
fără tăciuni cu care să porneşti o revoltă.

sunt prea multe măşti şi prea puţine chipuri,
cu tălpile goale ne împreunăm drumurile
la răspântii şi deschidem orizontul
pentru animalele mici 
şi pentru marile păsări răpitoare
pe care le va îndestula ficatul nostru
şi inima noastră, şi inima inimii noastre,
din veac în alt veac, însângerându-se.

suntem două întrebări nerostite
la care se grăbesc să răspundă
toţi aleşii poporului
căţăraţi pe socluri de marmură
din care iubirea a fugit cu totul.

suntem absenţa elocventă a cuvântului
care se naşte pe sine precum
şarpele uroboros.

autor, Florin Dochia