Viaţa ca o artă

Viaţa ca o artă

Un studiu realizat de British Heart Foundation arată că, dacă timpul ar putea fi dat înapoi, mulţi şi-ar alege altă carieră, altă nevastă sau alt soţ şi altă ţară în care să trăiască. La studiu au participat 2.000 de persoane, iar cercetătorii au făcut un top al regretelor la bătrâneţe.

1. Că nu au călătorit mai mult

 2. Că nu au ţinut legătura cu mai mulţi prieteni din trecut

 3. Că au facut prea putina miscare

 4. Ca nu au economisit destui bani

 5. Ca s-au apucat de

Viaţa ca o artă

Pe vremuri, oamenii se cununau la biserică - o axis mundi a satului de altădată - şi tot acolo se hotăra eventuala despărţire. Nu uşor şi nu oricum, pentru că omul necăsătorit era „neterminat", iar cel divorţat, tot aşa, că nu terminase ce începuse.

Viaţa ca o artă

Cel ce neagă existenţa lui Dumnezeu ca şi creator o face din două motive: ori (1) îşi doreşte cu tărie să creadă şi, negând, vrea să audă argumente solide de la alţii, de teama de a nu face parte din marea de ignoranţi şi creduli; cu alte cuvinte, ia foarte în serios existenţa Lui; ori (2) este sclavul metodelor clasice şi raţionaliste de gândire, de cercetare, iar când acestea nu aduc rezultatul scontat, preferă să ignore miile de ani de manifestare a credinţei, decât să admită un fapt nedemonstrat ştiinţific.

A crede este o atitudine. A crede nu este totuna cu a admite şi nu are legătură cu a raţiona sau a înţelege aspecte cognitive care se exersează în timp prin metode educaţionale. A crede în Dumnezeu este mai aproape de „a da un sens pozitiv emoţiilor noastre” şi a face din subconştient o sursă de energie şi nu una de angoasă. Acestea sunt aspecte personale ale credinţei.

La nivelul unei societăţi, credinţa reprezintă o sursă de coeziune. Antropologic vorbind, am putea avea o perspectivă mai largă de supravieţuire în timp a unei culturi. Pentru că idealurile spirituale fac dintr-o populaţi oarecare o civilizaţie. Dacă ar fi să ne apropiem cât de vag de filozofie, ar însemna să anulăm metafizica prin necredinţă.

autor, Camelia Radu

desenul aparţine autoarei

Viaţa ca o artă

Din punct de vedere spiritual, conştiinţa este apreciată a avea trei stadii de dezvoltare. Primul, acela în care, în mod curent, se crede că omul este lipsit de conştiinţă, este denumit „Conştiinţa adormită” şi reprezintă acel nivel în care manifestarea conştiinţei, a mustrării de sine este aproape absentă. În acest stadiu neputând face bine, omul se bucură dacă face un rău, diferenţe ierarhice între un mod de manifestare şi altul, faptele sale demonstrând că nu apreciază nici morala, nici etica, nici regulile sociale.

Al doilea stadiu este denumit „Conştiinţa laxă” şi este caracteristic majorităţii, fiind stadiul în care omul, deşi cunoaşte regulile şi principiile, fiind în stare să deosebească binele de rău, se complace în a fi leneş cu sine, îngăduitor cu manifestările care determină suferinţa altora sau prejudiciază activităţile colective şi proprii. Al treilea stadiu este denumit „Conştiinţa scrupuloasă”, fiind cel mai înalt stadiu spiritual de manifestare al conştiinţei. În acest stadiu, omul îşi observă şi corectează fiecare gest şi manifestare, tinzând spre comportamentul ideal, încercând să nu îşi facă rău sieşi şi celor din jur.

Conceptele spirituale susţin că nu există om lipsit total de conştiinţă, ci doar lipsit de educaţie sau expus unor experienţe de viaţă dăunătoare, care umbresc chipul interior al omului. Astfel, sufletul omului poate fi asemuit cu o lampă cu gaz. Dacă sufletul este lumina din interior, sticla prin care trece este propria noastră viaţă, manifestată prin personalitate şi fapte. Dacă sticla este afumată şi murdară, lumina sufletului nu va răzbate şi lampa va părea stinsă. Dacă sticla e curată, lumina din interiorul ei va fi sporită, aducând celor din jur bucurie şi bună vecinătate.

Aşadar, prin definiţie, omul nu poate fi lipsit de conştiinţă, ceea ce înseamnă că mediul şi mai ales liberul său arbitru vor determina exprimarea de sine cea adevărată. Dacă vom păstra curată sticla lămpii de gaz, lumina ce răzbate dincolo de ea va fi sporită. Conştiinţa manifestată devine astfel lumină călăuzitoare, înţelepciune în aura căreia sălăşluieşte viaţa spirituală.

Dar ce înseamnă sticla lămpii? Oare nu personalitatea?  Adică toate comportamnetele care aduc pacea sau discordia, caracterul care aduce incredere sau suspiciune, atitudinile care determină fapte bune sau rele, găndurile care ne fac să surâdem sau să ne încruntăm, credinţa, năzuinţa, speranţa ţi vorba? Adică tot ce înseamnă gest, faptă, cuvânt.

autor, Camelia Radu