Rădăcini

Rădăcini

Aho, aho, copii si frati
Stati putin si nu mânati,
Lângă boi v-alăturati
Si cuvântul mi-ascultati:

S'a sculat mai an
Bădica Dacian
Si-a încălecat
Pe-un cal învătat,

Cu numele de Graur,
Cu seaua de aur,
Cu frâu de mătasă,
Cât vita de groasă.

Si în scări s'a ridicat,
Ca s'aleaga-un loc curat
De arat si semănat.
Si'n curând s'a apucat,

Câmpul neted de arat,
În lungis
Si'n curmezis
S'a apucat într'o joi,

C-un plug cu doisprezece boi:
Boi bourei
În coada cu dalbei,
În frunte tintatei.

Mânati flăcai: hăi, hăi!
Ziua toată a lucrat,
Brazda neagră a răsturnat
Si prin brazde-a semănat

Grâu mărunt si grâu de vară,
Să dea Domnul să răsară.
Si când lucrul a sfârsit
Iată, mare, s'a stârnit,

Un vânt mare pe pământ
Si ploi multe după vânt,
Pământul de-a răcorit
Si sământa a'ncoltit

La lună, la săptămână
Îsi umplu cu aur mâna.
Si se duse ca să vadă
De i-a dat Dumnezeu roadă

Si de-i grâul rasarit
Si de-i spicul aurit.
Mânati flăcăi: hai, hai!
Traian iute s'a întors...

Si din grajd pe loc a scos
Un alt cal mai năzdrăvan,
Cum îi place lui Traian:
Negru ca corbul

Iute ca focul,
De nu-l prindea locul;
Cu potcoave de argint
Ce sunt spornici la fugit.

El voios a'ncălecat,
La Tighina a plecat
Si otel a cumpărat
Ca să facă seceri mari

Pentru secerători tari.
Si să facă seceri mici
Pentru copilasi voinici.
Si-a strâns fine si vecine

Si vreo trei babe bătrâne,
Care stiu rândul la pâne;
Si pe câmp i-a dus
Si pe toti i-a pus,

La lucrul pamântului 
In răcoarea vântului.
Ei cu stânga apucau
Si cu dreapta secerau

Si prin lan înaintau
De părea că înotau.
Mânati măi: hăi, hăi!
Altii în urma lor legau

Si clăi mândre ridicau,
Apoi carele'ncărcau
Si pe toate le cărau
În capul pământului,

În bătaia vântului.
Arie pe loc faceau
Si grâul îl treerau;
Harabale încărcau

Si la moară le porneau.
Si turnau deasupra'n cos
Grâu măruntel de cel ros,
De sub piatră în covată

Curgea făina curată.
Traian mult se bucura,
Zeciuiala morii da
Si voios se înturna.

Iară mândra jupâneasă
Auzea tocmai din casă
Chiotul flăcăilor
Scârtâitul carelor.

Mânati măi: hăi, hăi!
În cămară ea mergea
Si din cui îsi alegea
Sita mare si cam deasă

Tot ca pânza de mătasă
Si cernea, mare, cernea,
Ninsoare se asternea;
Apoi pâne plămădea

Si-o lăsa până dospea;
Colacei că învârtea
Pe lopata mi-i culca
Si'n cuptor mi-i arunca;

Apoi iară cu lopata,
Rumeni îi scotea si... gata!
Atunci ea'mpărtea vreo cinci,
La flăcăii cei voinici

Si'mpartea trei colacei
La copiii mititei.
Mânati mai: hai, hai!
Cum a dat Dumnezeu an,

Holde mândre lui Traian,
Asfel sa dea si la voi
Ca s-avem parte si noi.
Să vă fie casa, casă;

Să vă fie masa, masă;
Tot cu mesele întinse
Si făcliile aprinse.
Si la anul să trăiti,

Să vă găsim înfloriti,
Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii,
Ca toamna cea bogată
De toate'ndestulată.
Aho, aho!

Rădăcini

Datoria morală şi spirituală,a fiecărui om este de a-şi găsi sensul în această lume.Să ştie cine este,de unde a venit şi încotro se îndreaptă! Şi găsindu-şi sensul stă lume,a găsit sensul lumii şi a adevăratei fericiri.Cel ce caută,în el însuşi,având setea de absolut,va fi neobosit în căutările sale.Se va război cu răul din el,va purta un război crâncen cu gândurile rele din el,va duce o viaţă perfectă din toate punctele de vedere.Nu se va minţi pe el însuşi,va face binele,va iubi adevărul,se va urâ pe el însuşi,va urca pe treptele virtuţii,cunoscându-se în sineşi,va duce o luptă necurmată cu tot ceea ce însemnă rău,va ştii că iubirea aproapelui,dragostea inimii îi va urca pe scările minţii,dându-i salturi în absolutul fiinţei,căci numai cunoscându-te pe tine însuţi vei abroga răul din tine,numai murindu-ţi gândurile rele vei suferi.Nişte suferinţi atroce,tăind în carne vie.Vei răbda pentru că răbdarea are un şfârşit,cum toate lucrurile au finitate,aşa va sfârşi căutarea ta în fiinţă.Căci într-adevăr orice căutare este saltul pe care îl faci în cunoaşterea de sine.Şi când vei ajunge să nu te minţi pe tine însuţi te vei întâlni cu Adevăratul Dumnezeu!

autor, HATOS VASILE

Rădăcini

O LUME nebună, nebună, nebună…lumea în care trăim. Fugind de noi înşine, ne căutăm mereu în afară, fără să ştim că acel afară nu e decât o altă reprezentare, lumea aşa cum o vedem noi.”Ceea ce îl tulbură şi îl nelinişteşte pe om, nu sunt lucrurile, ci opiniile şi închipuirile despre lucruri,” ar spune Epictet. În tot haosul societăţii actuale, cu parveniţi, snobi, filme americane etc. eu am, în momentele de linişte, o mângâiere: o „revoluţie culturală”, acea a întoarcerii către noi înşine, ca indivizi, dar şi ca popor, se va produce inevitabil. Nu vreau să par profet, e doar o concluzie desprinsă din istorie.

Istorie? Dar cine suntem noi? „Un popor de leneşi, de laşi, de ignoranţi, de necivilizaţi, de beţivi etc.” ar spune presa străină, dar şi cea din ţară. Am auzit atât de frecvent această caracterizare în ultima vreme că aproape am ajuns să o şi credem. Sunt unii dintre noi care nu se dau bătuţi, care caută şi încearcă să dovedească originea noastră nobilă. Am căutat-o şi eu. Şi am aflat-o. Dar am aflat şi altele: de secole, CINEVA încearcă să ne facă „amnezici” şi lipsiţi de identitate, să ne spună că timp de aproape 1000 de ani nu avem istorie.

Câţi dintre noi ştiu că la Braşov, în muzeul primii şcoli româneşti din şcheii Braşovului se află un manual redactat în limba română care datează din secolul XIII? Dar parcă noi nu ştiam să scriem pe atunci? Mă întreb însă unde au dispărut toate cărţile care se cheamă „Dacia”.

Medicul împăratului Traian, care l-a însoţit pe acesta în războaiele cu dacii, a scris o

Rădăcini

Istoria artificiilor îşi are originile în îndepărtata Chină, în zorii civilizaţiei mileniului trecut. Primele documente despre artificii datează din secolul al VII-lea, când au fost folosite pentru prima oară pentru a alunga spiritele rele. Astăzi, nu ne mai închipuim sărbătoare fără artificii.