Arte vizuale

La Galeriile Corona din Braşov, se desfăşoară, în acest weekend, o expoziţie cu obiecte de artă din argint. Miniaturi, bijuterii, servicii de masă, obiecte decorative, casete de bijuterii, pandantive, sfeşnice, sticluţe de parfum, bastoane asortate cu argint, după moda altor timpuri, fructiere, rame de fotografii, cărţi ale căror coperţi sunt decorate cu preţiosul metal, monede şi multe altele sunt expuse la Târgul Colecţionarilor de Argint de unde cei interesaţi pot chiar să achiziţioneze obiectele dorite.

Oameni printre noi

NICOLAE BĂLCESCU. Fiul unei familii de mici boieri, patriotul l-a avut coleg la Liceul „Sf Sava”, pe Ion Ghica, printre dascălii săi numărându-se şi scriitorul Ion Heliade Rădulescu. Considerat de mulţi „figura cea mai luminoasă a Revoluţiei de la 1848; tipul revoluţionarului care, înţelegând mersul istoriei, şi-a dat seama că adevărata revoluţie trebuie să se sprijine pe forţa poporului, să-i exprime năzuinţele şi drepturile”, avea să se stingă în cumplită suferinţă (ftizie), în exil, la Palermo. S-a păstrat în conştiinţa poporului său drept „exeget al istoriei neamului său, dovedind în tot ce a scris, erudiţie şi rigoare ştiinţifică, pricepere în a despica analitic marile probleme ale naţiunii”.

Puţini ştiu, însă, că, prin 1937, trei studenţi români împreună cu câţiva colegi din Peninsulă aveau să refacă şi să cinstească memoria lui Bălcescu, dedicându-i un monument. Printre cei trei, şi medicul ploieştean Nicolae Alexandru Ioniţă, cel care avea să devină directorul Spitalului CFR din Ploieşti şi apoi al Policlinicii CFR. O poveste simplă, ascunsă în modestie şi amintiri, care merită cunoscută.

Începuturile

Născut la 11 aprilie 1911 în „Dallas-ul” Munteniei, Moreni, fiul unui destoinic chirovnic pe tărâmul sondelor, Alexandru Mihăilescu Ioniţă, gospodar şi neîntrecut meşter într-ale sculpturii, şi descendent al unei respectabile familii de mici moşieri Călăraşu, Nicolae Alexandru Ioniţă avea să crească într-un mediu familial în care disciplina şi respectul faţă de carte şi istorie înnobila sufletele din fragedă pruncie.

La vremea adolescenţei, Nicolae Alexandru Ioniţă este acceptat la liceu în renumitul centru cultural care era pe atunci Blajul, cunoscut drept „mica Sorbonă” românească. După absolvire, intră cu brio la Facultatea de Medicină din Cluj. După anul I de studii, obţine o bursă de merit care îi permite să-şi continue studiile la Palermo. Pleacă, dar nu singur. Este urmat de unchiul său, Toma Călăraşu care, primind bursă, ajunge la aceeaşi facultate, şi de fratele său, Traian Ioniţă, care avea să studieze Tehnologia Extracţiei Petroliere, în inima Siciliei.

Din burse studenţeşti...

În patria potocalilor, cei trei găseau, în perioada interbelică, un mediu universitar elevat, unde cultul pentru istorie, artă şi învăţătură avea să le modeleze inimile şi destinele. Tinerii aveau să urmeze chiar şi cursuri de vioară şi înot, încadrându-se perfect în atmosfera latină a acelor ani.

Îşi fac prieteni printre studenţii italieni de elită şi studiază asemenea paşoptiştilor de odinioară. Nu-şi uită niciun moment originea şi povestesc colegilor despre ţara şi istoria lor. Aşa, le vine ideea de a merge pe urmele istoricului Nicolae Bălcescu.

Cu traista-n băţ

Casa Eliad din Capitală şi-a redeschis porţile, în această săptămână, după ce, timp de un an, a suportat o serie de lucrări de consolidare şi reabilitare.

Finalizarea lucrărilor de consolidare şi reabilitare a clădirii-monument istoric, situată în bulevardul Mircea Vodă, numărul 5, din Capitală, care au debutat în aprilie 2011, a fost sărbătorită în această săptămână, în prezenţa a peste 200 de personalităţi, printre care actori, regizori, ambasadori. Reintroducerea în circuitul bucureştean a clădirii are loc la aproximativ 150 de ani de când boierul Athanasie Eliad a reconstruit această clădire în forma actuală, după marele incediu din 1847.

Casa Eliad a fost construită în 1789 şi a găzduit, de-a lungul timpului, Facultatea de Medicină a Comunităţii Evreieşti, Teatrul Evreiesc de Stat, Casa Raională de Cultură şi, din 1975, a devenit Casa de Cultură a Sectorului 3. A fost declarată monument istoric de categoria A - monument cu valoare naţională.

Imobilul deţine calităţile urbanistice ale construcţiilor specifice celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea - începutul secolului al XX-lea, care reprezintă repere arhitecturale şi stilistice semnificative pentru Bucureşti. Clădirea, aşa cum se prezintă astăzi, a fost realizată în etape, începând din secolul al XVIII-lea - Casa Ogredeanu (1789), trecând prin incendiul din 1847, când a ars toată suprastructura realizată din lemn, rămânând în picioare doar pivniţele. Înainte de reabilitarea sa recentă, clădirea era foarte degradată din punctul de vedere al componentelor arhitectural-structurale, precum şi al finisajelor exterioare şi interioare, dar nu erau avarii majore la elementele structurale verticale - rupturi sau fisuri - pe zone extinse.

Cu traista-n băţ

Acum capitală a Letoniei, primele cărămizi ale oraşului Riga au fost aşezate în secolul al XII-lea, la gura de vărsare a râului Daugava. Situat pe malul Mării Baltice, Riga este supranumit astăzi „Parisul Nordului”. Este cel mai mare centru urban din Ţările Baltice, recunoscut cultural, politic, financiar şi educaţional.

Oraşul Riga este amplasat pe locul unei aşezări a Livonienilor, trib antic fino-ugric, la confluenţa râurilor Ridzene şi Daugava. Pentru că râul Ridzene era cunoscut, la începuturi, sub numele de Riga, în timp oraşul a ajuns să capete această denumire.
Oraşul modern a fost întemeiat de negustorii germani, a căror influenţă se simte şi astăzi în spiritul comercial, educaţia şi principiile locului. La acestea, s-au adăugat, în timp, influenţele mercenarilor şi cruciaţilor, care au ajuns pe aceste pământuri în a doua jumătate a secolului XII, fiind atraşi de zonele slab populate, de pieţe noi, potenţialul şi posibilitatea de a converti prin misionarism populaţia locală, păgână.

Capitala este fondată în jurul secolul XII şi a devenit sediul Episcopiei Letoniei în 1201. A urmat o perioadă de dezvoltare ca un centru comercial şi de artizanat, alăturându-se Ligii Hanseatice, în 1282. Intră sub dominaţie poloneză în 1581, fiind cucerită de suedezi, în 1621, dar recâştigându-şi autonomia la scurt timp. În 1721, este cucerită de ruşi, devenind, până la sfârşitul secolului XIX, unul din cele mai dezvoltate oraşe industriale din Rusia. În cel de-Al Doilea Război Mondial, Riga este ocupat de nemţi, devenind, apoi, capitala idependentă a statului Letonia.
Clima este caldă şi ploioasă fiind influenţată de apropierea oraşului de mare.
În anul 1997 centrul istoric al oraşului Riga este inclus în lista patrimoniului cultural mondial UNESCO, oraşul remarcându-se în special prin arhitectura art nouveau (Judenstill), comparându-se cu Barcelona, Praga sau Viena. Este denumită „Parisul Nordului” datorită frumuseţii arhitecturale, a clădirilor publice şi a celor private realizate în stil art nouveau.

 Atracţii turistice: