Oameni printre noi

NICOLAE BĂLCESCU. Fiul unei familii de mici boieri, patriotul l-a avut coleg la Liceul „Sf Sava”, pe Ion Ghica, printre dascălii săi numărându-se şi scriitorul Ion Heliade Rădulescu. Considerat de mulţi „figura cea mai luminoasă a Revoluţiei de la 1848; tipul revoluţionarului care, înţelegând mersul istoriei, şi-a dat seama că adevărata revoluţie trebuie să se sprijine pe forţa poporului, să-i exprime năzuinţele şi drepturile”, avea să se stingă în cumplită suferinţă (ftizie), în exil, la Palermo. S-a păstrat în conştiinţa poporului său drept „exeget al istoriei neamului său, dovedind în tot ce a scris, erudiţie şi rigoare ştiinţifică, pricepere în a despica analitic marile probleme ale naţiunii”.

Puţini ştiu, însă, că, prin 1937, trei studenţi români împreună cu câţiva colegi din Peninsulă aveau să refacă şi să cinstească memoria lui Bălcescu, dedicându-i un monument. Printre cei trei, şi medicul ploieştean Nicolae Alexandru Ioniţă, cel care avea să devină directorul Spitalului CFR din Ploieşti şi apoi al Policlinicii CFR. O poveste simplă, ascunsă în modestie şi amintiri, care merită cunoscută.

Începuturile

Născut la 11 aprilie 1911 în „Dallas-ul” Munteniei, Moreni, fiul unui destoinic chirovnic pe tărâmul sondelor, Alexandru Mihăilescu Ioniţă, gospodar şi neîntrecut meşter într-ale sculpturii, şi descendent al unei respectabile familii de mici moşieri Călăraşu, Nicolae Alexandru Ioniţă avea să crească într-un mediu familial în care disciplina şi respectul faţă de carte şi istorie înnobila sufletele din fragedă pruncie.

La vremea adolescenţei, Nicolae Alexandru Ioniţă este acceptat la liceu în renumitul centru cultural care era pe atunci Blajul, cunoscut drept „mica Sorbonă” românească. După absolvire, intră cu brio la Facultatea de Medicină din Cluj. După anul I de studii, obţine o bursă de merit care îi permite să-şi continue studiile la Palermo. Pleacă, dar nu singur. Este urmat de unchiul său, Toma Călăraşu care, primind bursă, ajunge la aceeaşi facultate, şi de fratele său, Traian Ioniţă, care avea să studieze Tehnologia Extracţiei Petroliere, în inima Siciliei.

Din burse studenţeşti...

În patria potocalilor, cei trei găseau, în perioada interbelică, un mediu universitar elevat, unde cultul pentru istorie, artă şi învăţătură avea să le modeleze inimile şi destinele. Tinerii aveau să urmeze chiar şi cursuri de vioară şi înot, încadrându-se perfect în atmosfera latină a acelor ani.

Îşi fac prieteni printre studenţii italieni de elită şi studiază asemenea paşoptiştilor de odinioară. Nu-şi uită niciun moment originea şi povestesc colegilor despre ţara şi istoria lor. Aşa, le vine ideea de a merge pe urmele istoricului Nicolae Bălcescu.

Pe atunci, circulau mai multe variante cu privire la locul undea fost înmormântat istoricul. Mulţi spuneau că Bălcescu fusese îngropat în galeria cu mumii a călugărilor capuccini, sau că s-ar afla într-o groapă comună a săracilor.

Convinşi, aşadar, că personalitatea lui Bălcescu merită mult mai mult respect, cei trei români au cooptat şi pe câţiva dintre studenţii italieni, printre care şi Vicenzo Accardi, doctor în medicină, în ideea de a face ceva pentru a păstra vie memoria înaintaşului lor. S-au pus să construiască un monument în cinstea marelui Bălcescu. Au contribuit cu propriile burse şi au primit ajutor de la colegii lor care proveneau din familii de vază ale societăţii italiene, iar proiectul a prins viaţă, acolo, la Palermo. Ulterior, în acelaşi loc, în parcul din apropierea vilei Giulia, a fost construit, de o altă generaţie, un bust al lui Nicolae Bălcescu.

În slujba vieţii

După absolvirea facultăţii, Nicolae Alexandru Ioniţă s-a întors în ţară. A refuzat cu decenţă şi inimă de român ofertele tentante şi o eventuală carieră medicală în Peninsulă. A preferat să se întoarcă lângă de familie. A fost medic pe front, iar apoi, o perioadă a lucrat la Societatea Româno-Americană de la Moreni şi Ariceştii Rahtivani, la Spitalul de la Ciorani, după care, ani în şir, până la pensionare, a fost directorul Spitalului CFR şi al Policlinicii CFR din Ploieşti, unde a făcut din colectiv o familie în alb.

A muncit cu dragoste, convins că medicul „poate vindeca şi prin vorbe”, modest şi neostenind, până în 1987, când s-a ridicat la cer. Niciodată nu a făcut caz de gestul său de a ridica un monument lui Bălcescu şi de faptul că a absolvit facultatea la Palermo, cu titlul de doctor în medicină, care nu i-a fost recunoscut în ţară, din motive lesne de înţeles. Şi-a iubit profesia, rămânând vertical, gata să ajute pe oricine, oricând. Oferind, prin sine însuşi o generoasă lecţie de patriotism, profesionalism. Prin fapte.