Viaţa ca o artă

psiholog, Alin Leş

Reușita prin eșec, prin minciună, prin furt, prin desfrâu, prin impostură este orice altceva, dar nu o reușită. Privitul în  oglindă nu mai este un criteriu de dobândire a unei liniști intrinseci și de recunoaștere a acestui fapt. Dar poate fi acela când sufletul nu-i mai decernează vieții decât rateuri învăluite în așa-zisele reușite. Omul nu este o dogmă, dar poate fi o ratare. Reușita prin eșec este o condamnare la neputința de a gândi caracteriologic pozitiv. Este un eșec care atârnă atât de greu ființial încât demnitatea umană devine plasturele de pe-acum novice.

Reușita prin eșec a devenit un viciu cu care coroborăm, deopotrivă. ”Natura umană”, îmi repetă aproape urlând un prieten drag. Vicisitudinile vieții m-au trimis și mă trimit, din ce în ce mai mult, la ”Unde-i lege, nu-i tocmeală”. Reușita prin eșec este o formă

de mister mizer. Adică un caleidoscop al prezentului, mai degrabă mort decât viu, văzut prin lentile subiective. Reușita prin eșec a devenit/este o boală morală la care am contribuit/contribuim cu toții. Reușita prin eșec este vitală pentru acel suflet care a torturat ideea de Dumnezeu. Reușita prin eșec reperează o trândăvie ontologică. Reușita prin eșec este un impuls egoist la patul unui cap bandajat din franjuri sufletești. Reușita prin eșec este o comercializare ieftinită de visuri bolnave. Reușita prin eșec este efectul unor permeabilități excentrice; în acest caz, societatea a devenit un ”obiect” defect. Reușita prin eșec este cacealmaua de care este nevoie pentru a intra în joc. Înțeleg să se reușească prin eșec atunci când se plănuiește să devii cineva fără a-ți putea acoperi, la cererea celor din jur, ”tolba” fie intelectuală, fie economică, fie spirituală, fie familială, fie academică etc. Înțeleg să se reușească prin eșec atunci când cei care au reușit prin eșec te țin în palme sau îți înlesnesc drumul înspre ”a reuși” astfel. Înțeleg să se reușească prin eșec când tânjești ambiguu și sec, avid și inconstant, rapace și în pseudo, veleitar și vidant după posturi  în care unul dintre dezavantaje este cel al umilinței, prin efectul candidaturii respective. Înțeleg să se reușească prin eșec atunci când, în subiectivitatea care ne caracterizează gesturile și acțiunile,  noțiunea de ”scop” s-a viciat.

Orice astfel de reușită ”cimentează” în Eu nevoi false. Din unghi opus, nevoia de psihopatologie a ființei umane poate rămâne un deziderat social atunci când conjuncturile ”ajută” pseudo-nevoile să fie satisfăcute.