Rădăcini

„Cine nu îl cunoaşte, astăzi, pe Badea Gheorghe Cârţan, trebuie să fie un cetăţean foarte obscur” (Duiliu Zamfirescu)

Veşnicia s-a născut l-a Cârţişoara. Acolo unde, cu înţelepciune, chiar opincile se îndeamnă a grăi, spunând, oricui, povestea satului şi a lui Badea Cârţan, una dintre cele mai vivace voci ale latinităţii pe teritoriul românesc. În miezul străvechii Ţări a Oltului, acolo unde geana Făgăraşilor străjuieşte podişul, la hotarul spectaculosului Transfăgărăşan, Cârţişoara păstrează neîntinată minunea satului de demult. Istorii, legende, case bătrâneşti, amintiri, vorbe de duh compun acea veşnicie căreia i se închina Blaga.

La şosea, căsuţa ţărănească inclusă, astăzi, într-un complex muzeal, este mai mult decât un popas istoric, o „axis mundi” a aşezării şi a întregului ţinut. Tălmăcită în zodia adevăraţilor români, căsuţa lui Badea Cârţan (1849 -1911) păstrează memoria ţăranului cărturar, care a cutreierat lumea în opinci, deschizând porţi românismului. Este amintirea celui care, în 45 de zile, a ajuns pe jos la Roma (a făcut acest drum de trei ori), de dorul Columnei lui Traian, a celui care, adunând cantităţi uriaşe de cărţi, le aducea ţăranilor din Transilvania, ţinând flacăra conştiinţei naţionale, cu preţul propriei vieţi! A celui îndrăznit să fie sol la Împăratul Franz Josef, dar şi în Egipt, Israel, Germania, Spania, Franţa.

Casa lui are toate minunile străvechi, portul original, doniţele de lemn şi cuptorul zidit, copăiţa ce i-a alintat copilăria şi ţesăturile meşterite de femeile din sat. Alături, într-o casă ceva mai spaţioasă, fruntea satului a amenajat un muzeu în care, la loc de cinste, opincile Badei, cărţile sale, fotografiile şi alte numeroase obiecte din viaţa lui şi din istoria satului spun poveştile de demult, laolaltă cu icoanele pictate pe sticlă, cu războaiele de ţesut, lăzile de zestre pictate şi alte unelte străvechi.

Faceţi popas aici, la intrarea în marele „templu” al Făgăraşilor. Să fi fost, oare, primul român care „a intrat” în Europa? Cu siguranţă, unul despre care s-a scris.

Oricum, el este un personaj în urma căruia a rămas credinţa sălbatică pentru visurile cărturarilor din vremea lui şi respectul pentru cartea în care vedea lumina.

Viaţa

În 24 ianuarie 1849, în plină viforniţă politică, iscată de aspiraţiile spre libertate şi unire ale românilor din Transilvania, s-a născut, în satul Oprea din Ţinutul Făgăraşului, al doilea copil al familiei Nicolae şi Ludovica Cârţan, Gheorghe Cârţan.

Când, în 24 ianuarie 1859, copilul împlinea 10 ani, românii din Moldova şi Muntenia s-au unit sub domnia lui Cuza. Copilul ce auzise vorbindu-se de unirea cu ţara nu înţelegea de ce românii au fost nevoiţi să nu stea laolaltă şi de ce românii din Ţara Făgăraşului trebuie sa stea încă despărtiţi de ceilalţi.

În 1860, copilul s-a tocmit mocan la stână. În faţa lui ss-a deschis o imensitate sălbatică, o lume nouă, destinată bărbaţilor, cu ademeniri şi primejdii la tot pasul. Ciobanaşul visa, de pe atunci, să treaca dincolo, „în ţară” şi numea vama dintre Transilvania şi Muntenia, „graniţa drăcească”. Se întreba el: „cine a mai văzut graniţă prin mijlocul ţării?”.

În vara anului 1865, are loc prima trecere a lui Cârţan în „ţară”, prin „Vama cucului”, între Negoiul şi Moldoveanul. Aici a auzit, pentru prima oară, legenda lui Negru Vodă.

După ce, în 1865, şi-a pierdut tatăl, în 1867, i-a spus mamei sale: „Anul aista am să plec dincolo”. În acelaşi an, a ajuns în Bărăgan unde a aflat despre dacii cei drepţi şi viteji, despre împăratul Traian, despre moartea lui Decebal, de la ciobanul Ion Cotiga. Tot aici, a învăţat de la cioban să scrie şi să citească. Întors în Ţara Făgăraşului, a aflat l-au căutat „jandarii” să-l ia la oaste. Iar pentru că ceilalţi români se pregăteau de război cu turcii, a plecat voluntar la Ruşii de Vede, până în 1881. După război, i se respinge cererea de a face comerţ cu cărţi româneşti.

Când împlinea 42 de ani, la 24 ianuarie 1891, la Bucureşti lua fiinţă „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor”, sub preşedinţia istoricului Urechia. Ei au conceput „Memoriul studenţilor universitari români privind situaţia românilor din Transilvania şi Ungaria”, cu un larg ecou în Europa. Când memorandiştii din Cluj au fost întemniţaţi, Badea Cârţan spunea: „Eu, cioban George Cârţan./ Nici n-oi bea, nici n-oi mânca/ Pân-de Seghedin n-oi da,/ De iubiţii osândiţi/ Ce-s în temniţe zvârliţi”. Ulterior, a făcut numeroase drumuri la Vat, lângă Budapesta, unde stătea închis Ion Slavici şi la Seghedin, unde erau închişi memorandiştii.

Fiindcă a cerut, din nou, autorizaţie pentru a difuza cărţi româneşti, a fost arestat, în 1895. Ecoul procesului Memorandumului a fost imens în ţările Europei. Un număr impresionant de personalităţi din ţările neolatine au fost atrase de ideea unităţii culturale a românilor şi, astfel, Bucureştiul devine capitala tuturor românilor, indiferent de locurile în care trăiau.

Citind, în 1895, Cronica lui Şincai, cumpărată la Viena, şi recitind „Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul”, a lui N. Bălcescu, Gheorghe Cârţan a plecat spre Bucureşti, să vadă statuia marelui voievod. A fost găsit la picioarele statuii de către Ion Grama, care-l slujea pe Alexandrescu Urechia. Profesorul l-a găzduit, i-a arătat muzeele Bucureştiului, l-a dus la liga culturală unde a cunoscut personalităţi cărora le-a cerut cărţi pentru românii din Transilvania şi de unde a ajuns personajul principal al unor articole din ziarele vremii.

De atunci, a revenit de multe ori ca sol al Transilvaniei la Bucureşti şi ca militant al Ligii culturale pe pământul Transilvaniei, trecând prin „Vama cucului” ziare şi cărţi româneşti.

Ascultând povestea relatată de Titus Liviu, despre întemeierea Romei, Badea Cârţan i-a spus lui Urechia: „E musai să merg la Roma”.

Şi-a pregătit traista şi, lângă pită, slană, sare şi brânză, a aşezat separat o legăturică în care a pus grâu şi pământ din Cârţişoara. A plecat la drum în 3 ianuarie 1896. Drumul său trece prin Timişoara, Budapesta, Tirol (Austria), Alpii Sloveni, Apenini, Genova, Pisa, Livorna. După 45 de zile de drumeţie, Badea Cârţan a ajuns la marginea oraşului etern pe care l-a salutat cu: „Bine te-am găsit, maică Roma”. După ce a văzut, în Roma, Via Compana, Terme Forum, ruinele Coliseului, bazilica Maxentiu, Palatinul şi Forul Roman, a ajuns la Columnă: „No, că asta este!”. A îngenuncheat la baza ei, a pus la picioarele Columnei pământ din pământul ţării şi grâu, singurele ofrande care puteau să exprime sentimentele de urmaş. S-a învelit în cojoc şi a adormit. Dimineaţa, vizitatorii au văzut „un dac viu, coborât de pe monument”. Ziarele anunţau evenimentul zilei: „Un dac a coborât de pe Columnă”. Duiliu Zamfirescu, secretarul reprezentanţei noastre la Roma, i-a făcut cunoscut oraşul şi l-a introdus la mari personalităţi ale vremii. Întors în ţară, devenise, fără să-şi dea seama, om politic.

Restul zilelor vietii sale le-a consacrat răspândirii slovei româneşti pentru românii din Transilvania, până în 7 august 1911, când se stinge din viaţă şi este înmormântat la Sinaia.

Lipsit de ură faţă de alţii, păcurarul făgărăşean a vrut să-şi vadă înălţat propriul său popor, a vrut ca Transilvania, românească de când au apărut românii pe pământ („aici cei mai vechi şi mai vechi sunt munţii şi noi, românii”, spunea el), să nu fie o vatră a vrăjbiei, ci una a bunei înţelegeri. De aceea, vorba şi fapta i-au fost continuu îndreptate împotriva celor care ameninţau fiinţa naţională a românilor.

Badea Cârţan a devenit o voce a latinităţii în general, şi a latinităţii române, în special. România Unită şi latinitatea au constituit stâlpii de boltă ai adevăratului său crez, iar Traian, Decebal, Negru Vodă, Dragoş, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Brâncoveanu i-au fost icoanele de căpătâi. Datorită călătoriilor lui, numele lui echivalează, astăzi, cu un permanent îndemn la drum. A fost un autodidact, iar pasiunea lui pentru carte, dusă la extrem, îl intercalează printre iluminişti.

File din istoria satului natal

Prima atestare documentară a satului său natal datează din 1322 şi provine dintr-un privilegiu acordat mănăstirii din Cârţa, cu numele Kerch Olachorum. Alte deumiri pe care le-a purtat aşezarea au fost: Strezakercisora, Strschen, Kleinkertz.

În 1832, la vest de comună, s-a descoperit un tezaur cu obiecte de argint, între care şase monede. Cercetătorii au acordat mare atenţie uneia emise de împăratul bizantin Ioan al II-lea (1118-1143).

Pe locul cunoscut sub numele de „Glăjărie” (sticlărie), la sud, au existat, până nu demult, ruinele sticlăriei, înfiinţată la 1718 şi incendiată la 1884. Numeroase obiecte de la vechea glăjărie se păstrează astăzi, în micul muzeu.