Rădăcini

Ieri, s-au împlinit 298 de ani de la moartea mucenicească, la Constantinopol, a Voievodului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, împreună cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi cu ginerele său, vistiernicul Ianache Văcărescu. A fost momentul uneia dintre cele mai cumplite tragedii din istoria României.

Urcat pe tronul Munteniei în 1688, Constantin Brâncoveanu a domnit peste un sfert de veac, marcând istoria istoria noastră prin numeroase ctitorii, ocrotind cultura, laolaltă cu Mitropolitul Antim Ivireanul, şi apărând Ortodoxia.

La 25 Martie 1714, Voievodul Constantin Brâncoveanu (n. 1654 - d. 15 august 1714) este mazilit de turci, dus cu familia la Istambul şi întemniţat la Edicule (Şapte Turnuri). Până în vară, avea să fie torturat continuu pentru a mărturisi unde-şi avea banii, turcii numindu-l „Altân Bei” (Prinţul Aurului). După torturi cumplite, i-au smuls semnătura pentru aurul depus la Veneţia.

La 15 August 1714, de Sf. Maria Mare, în ziua în care împlinea 60 de ani, iar Doamna Maria îşi serba onomastica, Constantin Brâncoveanu a fost dus la locul de osânda Ialy Chisc (Chioşcul Marii).

La eveniment au fost prezenţi sultanul Ahmed al III-lea, marele vizir Gin Ali, reprezentanţii „creştinătăţii apusene - Franţa, Anglia, Imperiul Habsburgic, Rusia - care nu refuzaseră invitaţia chiar în ziua de Sf. Maria” (Nicolae Iorga), alături de numeroşi curioşi. Li s-a îngăduit să-şi facă o ultimă rugăciune, după care sultanul le-a oferit viaţa punând condiţia să treacă la mahomedanism. Del Chiaro notează răspunsul demn al Voievodului „Împărate ! Averea mea, cât a fost, tu ai luat-o, dar de legea mea creştină nu mă las! În ea m-am născut şi am trăit, în ea vreau să mor. Pământul ţării mele l-am umplut cu biserici creştineşti şi, acum, la bătrâneţe, să mă închin în geamiile voastre turceşti? Nu, Împărate! Moşia mi-am aparat, credinţa mi-am păzit. În credinţa mea vreau să închid ochii, eu şi feciorii mei”. Apoi şi-a încurajat fiii astfel: „Fiilor, aveţi curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta pământească. Nu ne-au mai rămas decât sufletele, să nu le pierdem şi pe ele, ci să le aducem curate în faţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!”. Înfuriat de demnitatea şi credinţa ghiaurului, Sultanul a dat semnalul execuţiei. Primul fu decapitat visternicul Ianache Văcărescu, apoi cei patru fii ai Domnului: Constantin, Ştefan, Radu şi micutul Matei (11 ani).

Cronica vremii ni-l descrie pe Brâncoveanu ca un „Domn pravoslavnic, cu dragoste şi râvnă creştinaă Credinţa i-a călăuzit întreaga viatţ şi i-a fost sprijinul cel mai puternic în ceasul crâncen al morţii. El a lăsat, în sufletul poporului, amintirea unui domn creştin bun şi drept, iar în artă, operele create în epoca sa arată că deasupra suferinţelor zilnice şi a pericolelor neîntrerupte, gândul lui ştia să se elibereze şi să urce la Dumnezeu, purtat de aripile curate ale credinţei”.

În semn de respect şi pioşenie pentru gestul eroic al Brâncovenilor, la 20 Iunie 1992, Biserica Ortodoxă Românaăa canonizat pe Martirii Brâncoveni, stabilindu-le zi de pomenire la 16 August (pentru a nu coincide cu praznicul împărătesc al Adormirii Maicii Domnului).

Ctitorii brâncoveneşti

Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai mari ctitori de biserici şi mănăstiri din Ţările Române. Încă înainte de a ajunge domnitor, el a ridicat două biserici, una la Potlogi, Dâmboviţa şi alta la Mogoşoaia, lângă Bucureşti.

După ce s-a urcat pe tronul Ţării Româneşti, Brâncoveanu a mai ctitorit tot în Bucureşti încă trei biserici, pe locul unora mai vechi: biserica Sfântul Ioan cel Mare sau „Grecesc”, demolată în secolul trecut, biserica mănăstirii Sfântul Sava, demolată în secolul trecut şi Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, existentă ş azi în centrul capitalei, recent restaurată. În această din urmă, au fost depuse şi osemintele ctitorului, în anul 1720, aduse în ascuns de la Constantinopol, de către soţa sa, doamna Marica.

A mai zidit o biserică în satul Doiceşti, Dâmboviţa, în 1706.

Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat Mânăstirea din Râmnicu Sărat, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, închinată Mânăstirii „Sfânta Ecaterina” din Muntele Sinai.

În vara anului 1690, Constantin Brâncoveanu a pus piatra de temelie a celei mai de seamă din ctitoriile sale: Mănăstirea Horezu (sau „Hurezi”), cu hramul „Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena”.

Printre alte biserici şi mânăstiri ctitorite sau refăcute de binecredinciosul voievod se află Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi şi Mănăstirea Turnu din Târgşoru Vechi, Prahova.