O poezie pe zi

abia trecut prin miezul nopţii şi eu înspăimântător de viu.
 viaţa a o mie de oameni a năvălit în mine.
 atât de viu, că o sută de vieţi au rămas în afara mea, înfăşurate.
 
 şi apoi viaţa a încă o mie de oameni şi apoi viaţa
 peretelui, viaţa lemnului, viaţa carcasei,
 toate se năpustesc spre mine
 şi mă umplu
 
 şi orice este viu şi orice a fost viu îşi fac loc în mine
 şi mă înconjoară
 
 viaţa mea este de neoprit. împânzeşte străzile, blocurile.
 şi totul începe să clocotească de viaţă.
 
 şi atâtea straturi de viu mă înconjoară,
 că sunt viu acum la un kilometru de jur împrejur.
 
 şi nimeni mai plin şi mai trecut prin miezul nopţii decât mine.
 şi nimeni mai pregătit şi mai înfăşurat în vieţi
 ca-ntr-o mie de pieli.
 îmi desprind mâinile de corp,
 viaţa se învălmăşeşte în jurul meu,
 îmi ridic mâinile şi toate vieţile se varsă în mine ca-ntr-un canal.
 
 viul asta de o sută de tone spulberă orice, străpunge 
 carcasele, străpunge cimentul
 şi totul clocoteşte de viaţă: asfaltul respiră,
 lemnul respiră, miezul nopţii respiră. şi chiar dacă nu e nimeni în jur
 lumea fierbe de viaţă cu nimeni în ea.
 
 acum, când viaţa mea nu mai cunoaşte margini,
 îmi ridic mai mult mâinile, îmi desfac degetele
 şi blocurile îşi scuipă temeliile şi ţâşnesc înnebunite
 prin aer şi la o sută de metri deasupra pământului
 explodează ca mii de artificii.

autor, Teodor Dună