Viaţa ca o artă

Caietul roşu este un supravieţuitor, dintre multe altele rupte, arse, distruse de-a lungul timpului. Cu motivaţii personale sau obiective, cel putin 6 jurnale de a căror importanţă mi-am dat seama prea târziu, sute de schiţe şi desene, pagini de poezie şi proză au luat calea neantului. Prea des m-am bazat pe memorie, iar uneori, cu aroganţa tinereţii,  mi-am spus că păstrez în mine totul, pot oricând să refac sau să rescriu stările şi emoţiile, gândurile avute cândva.

Nu am simţit perisabilitatea lumii la modul concret decat târziu, iar avertizările mamei, speriată de societatea în care orice petec de hărtie scris reprezenta o ameninţare, deşi respinse făţiş, au lucrat ca un NLP în conştiinţa mea tânără. Pot spune azi că sistemul, prin părinţi, îşi făcea bine treaba, sugestia de autodistrugere funcţionând fără greş, ascunsă în cea mai grijulie formă de apărare maternă.

Instinctul supravieţuirii funcţiona totuşi,  prin nevoia cu neputinţă de reprimat, aceea de a relua de fiecare dată scrisul, dar gestul devenea tot mai interiorizat, tot mai camuflat în exprimare, izolarea sentimentelor luând forma unei introspecţii salvatoare. Dacă paginile scrise s-au minimalizat ca extindere, căutarea s-a adâncit tot mai mult interior, luând forma unei conştiinţe de sine, a unei responsabilităţi în faţa gestului de a scrie.

Combinaţia ciudată de sentimente pe care o avea mama faţă de pagina scrisă  - care putea compromite şi respectul ei faţă de carte au dat naştere unei provocări căreia îi răspundeam tot mai vehement. Impulsul iniţial, apărut şi susţinut încă de la vărsta de şapte ani, m-a făcut ca după ce am învăţat alfabetul să strig cu inocenţă, spre consternarea părinţilor: „în sfârşit, sunt liberă!”

Dacă în copilărie a fost un motiv de mândrie pentru profesori şi părinţi, odată cu intrarea în adolescenţă şi apoi după majorat, obsesia mea pentru scris a devenit motiv de îngrijorare părintească, nelinişte pentru viitorul meu „compromis”.

De altfel, amprenta acestui comportament camuflat, de apărare a identităţii literare, s-a răsfrânt şi asupra

Teatru Film

Teatrul de Damă

Joi, 7 februarie, ora 18.30: „AMĂRĂŞTENII", de Zadok Zemach. Regia artistică: Sânziana Stoican. În distribuţie: Ionuţ Vişan, Andi Vasluianu, Ioan Coman, Ada Simionică, Sânziana Tarta.

Editorial

De Nicolae Boaru

E ziua lui Caragiale. Aşa se zice că, „în noaptea de 29 spre 30 ianuarie 1852, în cătunul Haimanale s-a născut...". V-am citat din cel mai mare caragialeolog de până acum, Şerban Cioculescu.

Cercetări ulterioare – staţi, nu mă înjuraţi, nu încep vreo predică, vreo didascalie! – au documentat o altă dată, ba chiar mai multe. De ex., investigaţiile unui Gelu Negrea vorbesc despre 2 Făurar 1852. Alţii - altele.

În fine, nu acestea sunt acum importante, după cum, nu sunt sigur că tot ce am să vă spun eu aici va fi cât de cât reţinător de atenţie. Lăsăm de-o parte toate clişeele

Nu Rata!