Viaţa ca o artă

Bineînţeles că nu trebuie, dar de ce n-aş fi, dacă pot? Frumuseţea este o calitate şi natural este să ne dorim să deţinem toate calităţile posibile. Societatea nu a făcut altceva decât să specializeze o tendinţă înnăscută a omului, aceea de a fi uimit, încruntat, stimulat şi motivat de frumuseţe. Omul este mult mai receptiv la imagine decât la oricare altă formă de manifestare a adevărului. Privind natura, vom observa tendinţa ei de a se organiza estetic şi armonios, după câteva criterii: necesitate, economie şi frumuseţe. Acestea au devenit, cu timpul, principiile de organizare ale artelor vizuale. Viaţa socială preia şi ea tendinţele naturale şi construieşte, creează sisteme estetice şi valori culturale organizate după legile armoniei, pe care, prin artă le „smulge” din neştiut. Reflectarea imaginii presupune şi reorganizare. A căuta frumuseţea înseamnă să îţi găseşti un optim existenţial în care să te poţi accepta şi integra. Faptul că oamenii se judecă unii pe alţii după canoanele de frumuseţe ale vremii nu are legătură cu frumuseţea în sine, ci, mai degrabă, cu resorturile intime ale puterii. Ce intervine în judecare? Estimarea, compararea, evaluarea. Toate acestea se fac în funcţie de valorile personale, de cultura personală. Cu cât libertăţile de exprimare ale unei persoane sunt mai mari cu atât judecările devin mai largi şi mai puţin focalizate pe aspecte particulare. În ceea ce-i priveşte pe europeni sau pe orientali şi principiile lor estetice, cred că ele sunt mai degrabă expresii ale încercării de păstrare a identităţii. Deşi valorile estetice migrează necontenit de la o cultură la alta, nevoia de păstrare nealterară a rădăcinilor se manifestă atât la europeni, cât şi la orientali. Poate că întrebarea nu ar fi trebuit să fie „de ce trebuie să fiu frumoasă?”, ci „cum se schimbă noţiunea de frumos?”, sau „cum mă pot apăra de presiunea frumuseţii?”.

O poezie pe zi

Dar singuri? Nu, e frunza prea aproape

Nu s-au făcut fotografii aşa!

Cum o să stea definitiv sub pleoape?

Şi cum de s-a sfârşit şi moartea ta?

Zâmbiţi vă rog acestor grave arme

Fiţi mai senini, mai propriu conturaţi!

Iar noi zâmbim. iar specia adoarme

Numai aşa putem părea curaţi

Nu înţelege ce se poate face

Cu doi amanţi lăsaţi de capul lor.

Poate un iad, poate-un minut de pace

Poate-un mormânt mitraliat cu flori

Foto color! Îmbătrâniţi în rate!

Zâmbiţi vă rog în sensul interzis!

Şi grupele de sânge-s anulate

Şi noi trăim şi nu avem permis

Mai circulă mental câte-o silabă

Vreun Vivaldi grăbit, incidental

Noi ne iubim. ei nu ne mai întreabă

De ce-am fugit din regnul animal

Pe unde ne desprindem şi ne-atingem

De ce în unul singur ne-am retras

De ce ne ardem şi de ce ne stingem

De ce atât de magici am rămas

Deodată singuri. ştim că lumea doarme

Şi frunzele ne fac fotografii

Şi nu zâmbim acelor grave arme

Şi nu murim şi nici nu suntem vii…

Autor, Ștefan Doru DĂNCUȘ

Editorial

de Nicu Boaru

Arde şi ard soarele şi guvernările. De sus şi dinspre ai noştri tot vipie neîndurată. Cu ce-om fi greşit? Pronia, în fine, ne pedepseşte pentru uşurătate, hămeseală, hedonism, lipsă de orice Dumnezeu; dar contimpuranii aleşi - ce-au cu noi? De ce ne spun.... „ciao!”, unii dintre ei aflaţi acum, pe banii altora, prin „locaţii” - cum spun şmecher infatuaţii fără carte - cu palmieri, tipe smeade şi nuieletice, băuturi colorate în pahare cu picior prelung? În lipsa ministrului de Interne (proaspăt demisionat de duminică seară) şi a primului ministru (aflat cu copchiii într-un toponim exotic şi odihnitor după atâta scandal cu doctoratul şi cu electoralele), lungile coridoare ale puterii sunt într-o somnie de basm. Sau de coşmar. Nimic nu adie. Nimic nu mişcă. La Cotroceni - altă somnie. Aici însă, cu cătuşe de vrăji şi cu bruşte treziri jilave în care se continuă strigătele de luptă de ani de zile. Aud că prezidentul temporar de acum se bucură de o înaintare în grad; în conştiinţa publică. Adică a intrat în... folclor! Parcă în Caţavencu sau într-o altă revistă satirică sunt prinse versurile unui cântec popular cu care a fost cadorisit şi înfierat chiraşul Cotrocenilor. Nu-mi place ce-o să spun; nu-mi convine că „s-a dat drumul” la violenţa suburbană de tip „javră ordinară”.

Teatru Film

Renumita publicaţie Sight & Sound a lansat, recent, numărul special care apare o data la un deceniu, în care critici de film de top, de pe toate meridianele, stabilesc care este cel mai bun film al tuturor timpurilor.

De 50 de ani, „Cetăţeanul Kane” al celebrului star Orson Wells s-a păstrat pe podium, în ciuda atâtor noi apariţii care au cucerit zeci de Oscaruri şi alte premii. Până când, de curând, „Vertigo” l-a detronat, rămânând pentru următorii 10 ani „Cel mai bun film din toate timpurile”, scrie huffingtonpost.com.

Publicaţia apare sub auspiciile British Film Institute, iar pentru realizarea topului sunt consultate părerile a aproximativ 900 de critici de film extrem de exigenţi, din toată lumea. Iată lista peliculelor consacrate drept cele mai bune 10 filme făcute în istoria cinematografiei mondiale: