Literatură

În spaţiul tradiţional oferit de gospodăriile din curtea Muzeului  Judeţean Bistriţa-Năsăud  a avut loc lansarea  volumului  „Portul tradiţional românesc din Bistriţa-Năsăud“ de Aurel Bodiu şi Maria Golban, apărută la Editura Eikon în condiţii de excepţie. Timp de un an cei doi specialişti în domeniul etnologiei  au descins în toate zonele etnografice ale judeţului intrând în dialog cu oamenii satului care mai păstrează costumul în lada de zestre, cu meşterii care mai au ca îndeletnicire confecţionarea straielor populare. 

După cum afirmă directorul Centrului Judeţean pentru Cultură, Florin Vasile Şomlea,  instituţia pe care o manageriază a demarat o susţinută activitate de cercetare în domeniul etonografiei după rigorile ştiinţei sociologice în vederea inventarierii situaţiei din judeţul nostru.  Evenimetul a debutat cu taraful tradiţional condus de Anghel Urs, alături de artistele Domnica Dologa, cu un cântec de nuntă, şi Cornelia  Ardelean,  cu un cântec de secerat. Cartea a fost prezentată de prof.univ.dr. Traian Vedinaş - specialist în sociologie rurală, lect.univ. Oliv Mircea - director Biblioteca Judeţeană Bistriţa-Năsăud, Vasile Dâncu - poet ţăran, Florin Vasile Şomlea,  directorul instituţiei organizatoare, moderator fiind George Vasile Dâncu, directorul Editurii Eikon.

Cu toţii au apreciat rodul studiului celor doi autori, faptul că nu trebuie să ne piară respectul pentru veşmintele ţărăneşti, ultima urmă a neoloticului european, portul fiind esenţa unei comunităţi. Volumul este însoţit de un cd cu sute de fotografii care ilustrează frumuseţea portului bistriţean.

Au fost prezenţi oameni din tot judeţul în costume tradiţionale, amintind aici doar câţiva dintre cei care iubesc tradiţiile: scriitorii Ioan Pintea , Dorel Cosma, Icu Crăciun, Liviu Păiuş şi Vasile Filip, directorul Alexandru Câţcăuan, tinerele interprete Cristina Livia Scurtu şi Alina Ceuca, directorii de cămin cultural Maria Moldovan Gavri, Viorica Gherasim, Ioana Suciu, coregrafii Ioan Simionca, Florin Flâmând, Voichiţa şi Ionel Stejerean,  meşterii populari Lucia Todoran, Genuca Ceuca, Floarea Cosmi, părintele Aurelian Poptean, etc. Un moment frumos, de care, cu siguranţă, ne vom aminti peste timp cu plăcere. Portul nostru stăbun are acum propria carte.

Bagă-ţi minţile în cap!

Postăm mesajul integral care a fost publicat pe Facebook şi care a strâns sute de comentariii, like-uri şi share-uri:

"HIPERBOREENII ŞI SHAMBALLA

O descoperire senzaţională zguduie lumea oamenilor de ştiinţă. Istoria trebuie rescrisă. 

BOMBA

În cursul lunii februarie 2012, o echipă de geologi, româno-canadiană, urmărind rămăşiţele filonului de aur la una dintre galeriile săpate de agatârşi în urmă cu 5.500 de ani la Roşia Montană au făcut din întâmplare o descoperire care ar putea răsturna toată istoria omenirii. Ei au descoperit la baza galeriei capătul rectangular al unei lespezi aurii care nu părea a fi o rocă naturală. După prelevarea unei mostre, din rezultatele analizei de laborator a reieşit că era vorba într-adevăr de o piatră compozită, obţinută din amestecul a 15% praf de granit, 30% wolfram şi 55% pulbere de aur de 50 de karate, după o tehnologie imposibil de reprodus în condiţiile ştiinţei actuale.

HIPERBOREANUL 

Faptul este cu atât mai surprinzător cu cât galeria unde a fost semnalată lespedea, supranumită şi Galeria Hiperboreană şi aflată pe Valea Cornei, sub satul Cornea de la Roşia Montană, fusese cercetată în urmă cu 36 de ani, mai precis pe tot parcursul anului 1976 şi, datorită uluitoarelor descoperi arheologice şi antropologice practic de neconceput pentru acea vreme, ea a fost închisă şi apoi sigilată la comanda Securităţii. Printre mineri încă se mai vorbeşte în şoaptă despre această galerie şi nu sunt puţini cei ai căror taţi sau fraţi mai mari, foşti mineri la Roşia Montana, care au luat parte la consolidările şi săpăturile arheologice din galerie la acea vreme, au dispărut de-acasă şi s-au întors bătuţi după câteva săptămâni. Între timp cei mai mulţi dintre ei au murit datorită bolilor profesionale. Cei patru martori rămaşi în viaţă nici măcar nu mai doresc să-şi amintească. Unul dintre ei, domnul Ion Moiş, fost şef de echipă pe timpurile acelea, după o îndelungă chibzuială, s-a hotărât totuşi să rupă tăcerea. Iată relatarea faptelor petrecute atunci, aşa cum le-a trăit martorul ocular Ion Moiş: 

Viaţa ca o artă

- Nu pleca, îmi place să stau aşa, lipită de inima ta. Cînd mă îmbrăţişezi, închid ochii şi mă simt ca la mare… Am un sentiment de imensitate senină; sau poate e altfel, e ca şi cum aş bea apă. Cînd beau apă, mă simt bine, am realizat ceva important, deşi e atît de simplu… Niciodată nu am fost supărată pe apă; cînd vine prin robinet, miroase a clor, alteori e prea caldă sau prea rece. Dar contează? Ştii că apa locuieşte în gînd? Acolo are cel mai bun gust şi mă satură cu adevărat. În realitate, rar ne mai întîlnim aşa, cu adevărat. Mereu am impresia că îi lipseşte ceva sau că e locuită de străini care îi schimbă dispoziţia.

Ţi s-a întîmplat să ai un prieten bun, despre care să ştii că te iubeşte şi că te înţelege, că e alături chiar şi atunci cînd faci prostii? Dacă vine în vizită şi mai ai şi alţi musafiri, comunicarea aceea aparte, pe care o ai cu el, rămîne ascunsă, pentru că discuţiile sunt pentru toată lumea. De fapt, parcă sunt ale nimănui; zici că e bine pentru toţi, dar pierzi esenţialul. Adică timpul interior. Aşa e şi cu apa. Uneori, cînd vine la tine, mai întîlneşte pe alţii şi cînd o bei, nu mai vorbeşte doar cu tine… şi atunci nu mai poate să povestească. E doar un musafir. Dar cum să mă supăr pe ea? O aştept. O întîlnesc într-un izvor, la munte; sub ploaia de vară, în ochiul unui bob de rouă ce mă priveşte de pe o petală, în visul verde al unui lac ascuns între stînci…

Cea mai frumoasă întîlnire, în care ne-am cunoscut cu adevărat, a fost pe un tăpşan verde, unde era o fîntînă de piatră, acoperită de muşchi gros. Fîntîna avea marginile joase, groase, construite din piatră, cîndva, demult, iar asta îi dădea un aer prietenos; ca toate acele lucruri simple, desăvîrşite, ce nu par făcute de mîna omului şi lîngă care iarba, copacii, pietrele se simt în largul lor. Îmi părea prima fîntînă din lume; pe lîngă ea, toate celelalte erau imperfecte. Privind-o, parcă Îl vedeam pe Dumnezeu plimbîndu-se desculţ prin iarba înrourată şi hotărînd că în acel loc, pe lîngă pietrişul sclipitor, pădurea de pe marginea dealului, tufele de măceş, florile mărunte de săpunel, ar mai fi de folos şi o fîntînă. Privind apa din căuşul de piatră roasă de ploaie, am rămas fermecată. Era limpede cum nu văzusem nicicînd, se vedeau pietrele rotunde din adînc, iar lumina soarelui desena pe ele flori rotunde, de catifea. Am întins mîna şi am băut, mi-am răcorit faţa şi am băut iară. Da, era apa din gînd, era aşa cum o ştia sufletul meu, din începuturile lumii, poate...

Cum poţi spune despre apă că este gustoasă? Nici nu ştiu. Mulţi ani mam gîndit cum aş putea spune că era… Într-o zi, mi-am dat seama. Eram pe malul Dunării, într-un sat plin de soare şi fiindu-mi sete, am băut apă dintr-o fîntînă aflată pe marginea drumului. Era sălcie. Dar nu ea, apa, ci musafirii aceia nepoftiţi. Apa mi s-a părut doar tristă. Atunci am înţeles. Fîntîna lui Dumnezeu avea o apă… senină. O apă bucuroasă. Atunci cînd o beai, rîdea în hohote şi bucuria ei rămînea în tine; nu potolea doar setea, călătorea în gînd - acolo unde ar trebui să ajungă toate pe care le facem, pe care le trăim – şi potolea setea minţii, făcîndu-te fericit.

Ştii? Mama îmi spunea mereu că trebuie să faci totul bine, dar niciodată nu înţelegeam unde ar fi trebuit să ajung. Cine hotăra acest bine? Fiecare avea altă părere şi nu mai ştiam cine are dreptate. Cum să înţeleg cînd este ceva cu adevărat bine făcut sau imperfect? Cine hotăra asta? Habar nu aveam, aşa că întrebarea a persistat; de fapt, fiecare vrea să fie bun, iar cînd greşeşte, chiar dacă nu recunoaşte, chiar dacă nu ştie nimeni de greşeală, fiecare se întristează. Te-ai gîndit că se întîmplă aşa pentru că oamenii sunt curajoşi, chiar dacă nu îşi dau seama? Eu aşa m-am gîndit. Vezi, atunci cînd nu recunosc o greşeală, e ca şi cum te-ar ruga să îi ierţi, să ştergi din suflet imaginea aceea urîtă despre ei, să poată veni şi data viitoare la tine, la fel de senini. Ar putea fi şi altfel, dar cîţi oameni pot fi aşa cum sunt în gînd? De cîte ori, asemeni apei care trece, nu ne schimbăm, fiind noi înşine şi în acelaşi timp şi alţii, pentru că ei locuiesc în noi, fără să mai ştim asta?! Ne căutăm unii pe alţii, sperînd să fim cei adevăraţi. Fiecare vrea ca celălalt să fie cel adevărat; uneori, ni se pare că oamenii mint, dar ei vor sa pară că fac lucrurile bine şi să le mai dăm o şansă; adică speră; e un fel ciudat de a cere iertare sau de a spune: “ai încredere, într-o zi, voi face acele lucruri bine”. Ce simplu ar fi dacă s-ar hotărî deodată toţi să îşi accepte unii altora felul de a fi şi limitele şi încercările; n-ar mai fi teama asta de a nu fi iubit, de a ţi se întoarce spatele. De a te simţi sălciu. Ei, aşa sunt oamenii, dar asta vine din dorinţa aceea de a face totul bine.

Apa m-a învăţat să îmi dau seama dacă ceea ce am făcut este bine sau nu. Cînd bei apă adevărată, ea este bucuroasă şi te umple şi pe tine cu bucuria ei; şi eşti fericit. Cînd vrei ceva, e ca şi cum ţi-ar fi sete; şi bei. Dacă ceea ce ai făcut te umple de bucurie, înseamnă că nu ai greşit. E bine şi ai un sentiment de imensitate senină. Nu te uita aşa, dacă ai greşit, în adînc, acolo, departe, ceva e tulburat. Iar asta ştii prea bine.

Omul bea apă, iar apa este importantă, chiar dacă uneori e prea caldă, uneori prea rece. E bine să o aştepţi, să nu te superi niciodată pe ea. La fel şi cu oamenii. Într-o zi, cînd te aştepţi mai puţin, vine cel pe care privindu-l, totul devine simplu, pentru că el simte la fel; nu e musafir, nu vrea simple cuvinte, conversaţie; orice ai face şi oricum ai fi, în faţa ta este el, cel din gînd, care te iubeşte oricum. Fireşte că ştii, de aceea îmi place să stau lipită de inima ta, să ascult imensitatea aceea senină. Ce bine că nu ai plecat… cînd mă îmbrăţişezi, parcă beau apă din fîntîna lui Dumnezeu.

autor, Camelia Iuliana Radu

O poezie pe zi

A zis: "Aceasta-i cărarea!”. Apoi s-a oprit pe o culme,

de unde nu se mai zăreau cetăţile ispititoare,
doar punctele de convergenţă cu sinele,
când puteam avea toate mările împrejur,
să mă scald până la întoarcerea în prunc
(pe-atunci, preotul m-a scufundat prea mult în apă,
de era ca botezul să-mi fie şi taină ultimă).

A mai zis: „Da, cărarea trece prin apă,
se face un labirint din care ai să ieşi
spre a mărturisi oamenilor lumina,
pentru că unde e Dumnezeu
întunericul nu mai are putere,
n-ai nevoie de sabie
ca să-ţi croieşti drum prin hăţişul durerilor."

Aşa a zis, iar de-atunci
am învăţat să vestesc lumina din suflete.

Autor, George Paşa

 desen, Camelia Radu