Viaţa ca o artă

- Cetatea aceasta este pustie; şi totuşi, ea nu trezeşte nici o tristeţe. Pare senină şi împăcată. De ce crezi că ne plac aşa de mult cetăţile vechi?
- Pentru că s-au eliberat de obiceiurile omeneşti.
- Bine, dar cetaţile sunt construite tot de oameni.
- Nu. Sunt întîi visate de oameni care s-au eliberat de obiceiuri, apoi sunt construite de oameni care nu îşi pot permite să aibă obiceiuri şi abia apoi sunt locuite de oamenii cu multe obiceiuri.
- Şi ce este rău în a avea obiceiuri?

- Nu este rău, dar nu poţi înfăptui ceva ce nu înţelegi; pentru că nu îţi aparţine. Oamenii au înlocuit visele cu obiceiurile, iar dacă ai obiceiuri, nu mai ai vise. Eşti doar un îngrijitor şi încă unul prost.
- Par foarte periculoase obiceiurile omeneşti.
- Sunt opusul vieţii.
- Cum aşa? Nu mi se pare nimic rău în a purta o conversaţie cu un prieten. A te plimba, a te parfuma, a te purta normal, a trăi după reguli, ca toată lumea.
- Şi ce înveţi din toate acestea?
- A avea, pînă la urmă, un program de viaţă corect.
- Un program de viaţă adevărat, care să ţi se potrivească, este un vis. Trebuie să te cunoşti bine ca să afli care este acela. Obiceiurile omeneşti sunt însă acele atitudini despre care crezi că ştii totul şi despre care, în realitate
nu ştii nimic; pe care le adopţi fără să gîndeşti, prin imitaţie. Ele ucid viaţa din tine, puţin cîte puţin.
- Şi cum te poţi împotrivi? Cum poţi rămîne viu?
- Cel ce ştie să asculte, să discearnă mirosuri, atingeri, să simtă şi mai ales cine ştie să privească, acela nu rămîne neştiutor.
- Toţi facem asta.
- Mai mult sau mai puţin. Obiceiurile îl fac pe om neatent. Leneş cu sufletul, pentru că nu mai caută soluţii, se mulţumeşte cu răspunsurile altora.
- Doar atît trebuie să facem?
- Simţurile treze sunt doar treceri spre altfel de înţelegere, dar nu sunt chei.
- Şi cheile?
- Pentru asta, trebuie să îţi placă să fii un drumeţ; un călător. A călători este o artă.
- Ca să construieşti, trebuie să ai vise?
- Da, altfel de unde ai şti ce ai de făcut?
- Din cărţi!
- Cărţile sunt colecţii de vise. Mai mari, mai mici... Doar visătorii le înţeleg cu adevărat. Ceilalţi, doar le citesc.
- Un grădinar are vise?
- Fireşte. Doar că el le primeşte de la flori. Vezi, pe deasupra, el mai ştie şi graiul florilor, al păsărilor, al copacilor.
- Dar pădurea? Natura, în general?
- Atîta vreme cît este liberă, pădurea este un izvor de vise. Dacă respecţi visele pădurii, poţi deveni un locuitor, adică un om liber. Pădurea stăpînită de obiceiurile oamenilor devine un parc plictisitor şi nu mai are nimic de spus.
- Păsările visează şi ele?
- Cel mai mult. Ai putea spune că ele sunt visul pămîntului, adică libertatea.
- Pasărea mea din colivie mai visează?
- Cu siguranţă că nu.
- Şi atunci ce să fac? Să îi dau drumul?
- În nici un caz. Să ai grijă de ea, pentru că i-ai luat şansa de a visa şi i-ai dat în schimb cîteva obiceiuri, la fel de strîmte ca şi colivia în care locuieşte.
- Adică nu mai e liberă, depinde de mine.
- Acum, răspunzi pentru viaţa ei şi nu e deloc simplu să răspunzi de viaţa cuiva; pentru că este foarte greu, aproape imposibil, să o cunoşti cu adevărat.
- Vai, ce mă fac?
- O vei privi cu atenţie. Dacă se întristează, înseamnă că nu o cunoşti şi nu te-ai priceput să îi dăruieşti ceea ce îi trebuia. Nu ţi-ai respectat promisiunea. Dacă o vei privi în continuare, vei înţelege ce îi lipseşte şi o poţi salva de la moarte.
- Da, obiceiurile omeneşti sunt ca nişte colivii, iar visele vin doar la oamenii liberi. Şi pentru coliviile oamenilor, a celor atît de mulţi, cine răspunde? Cine trebuie să îşi ţină promisiunea?
- Conducătorii lor.
- Ooo... E greu să fii conducător.
- Da, este cel mai greu.
- Şi cum devii liber?
- Ascultîndu-ţi sufletul.
- Şi cum devii un visător?
- Mă tem că la această întrebare nu pot să îţi răspund, pentru că, pentru fiecare om, există alt răspuns. Cîţi oameni, atîtea răspunsuri. Este secretul vieţii fiecăruia dintre noi. Pentru aceasta ne naştem: să aflăm răspunsul.

autor, Camelia Radu
din volumul PASAREA SINGURATICA, 2000, Ed. NEOTONIC, Pitesti