Viaţa ca o artă

Ceea ce adesea se înţelege prin gândirea pozitivă este acel mod de a nu vedea problemele, de a te face că plouă în faţa unor pericole iminente, de a nu avea conştiinţa derulării evenimentelor. Departe de adevăr, conceptul a fost asimilat pe apucate, din relatările unor cărţi cu tentă de spiritualitate apărute ca ciupercile după ploaie în ultima vreme. Puţini sunt autorii care explică acest termen atât de folosit şi prea puţin explicat. Poate că în Occident, unde educaţia gândirii pozitive se face de ani buni, termenul este asimilat, dar la noi, după atâtea decenii de practică a suspiciunii, termenul se cere mai întâi pus în adevărata sa lumină, altfel el riscând să capete conotaţia unei găselniţe pseudo-psihologice practicate de cei care vor să dea sfaturi fără a fi prea bine pregătiţi.

A gândi pozitiv nu înseamnă a fi naiv sau umil. Oportunist sau fără opinii. A nu avea tristeţile tale sau întrebări existenţiale. A aproba totul şi a accepta orice părere care sună bine. Ba dimpotrivă! Cea mai simplă abordare este cea care face diferenţierea netă între adevăr şi critică. Obiectivitatea, armonia interioară, detaşarea de fleacuri în momentele grele se dobândesc. Atunci când gândurile sau cuvintele, atitudinile şi cererile conţin în ele devalorizarea – conştientă sau nu –, avem de-a face cu o gândire negativă. Atunci când, dimpotrivă, gândurile, criticile, opiniile nu depreciază atitudinal informaţia, interlocutorul sau propria imagine putem

spune că avem de-a face cu gândirea pozitivă. Optimismul nu înseamnă iluzie şi nici lipsă de realism, ci presupune a lua în calcul realitatea, căutând soluţii viabile. De obicei nu le vedem imediat şi atunci nu avem răbdarea necesară, repezindu-ne să evaluăm, să dramatizăm, să transformăm totul într-o catastrofă iremediabilă.

Un om care are o părere proastă despre sine va proiecta, fără să conştientizeze, propria imagine asupra celor din jur şi va avea o atitudine de judecător. Oricât ar fi de formal „drăguţ”, felul negativ de a gândi se va răsfrânge în toate atitudinile sale, creând în jur o stare de disconfort, de nemulţumire, sentimentul fals că ceilalţi „nu sunt la înălţime”. Dimpotrivă, o persoană echilibrată, cu o gândire pozitivă, va găsi întotdeauna motive şi răbdarea necesară să meargă înainte, oricâte gafe ar face pe parcurs. Devalorizarea şi mai ales auto-devalorizarea duc la anxietate, fiind o pistă falsă şi mediocră de a ne petrece viaţa.

Este bine de reţinut că oamenii „mici” nu ne lasă să evoluăm, găsindu-ne mereu nod în papură, tăindu-ne entuziasmul. Oamenii cu adevărat mari ne vor încuraja, ne vor arăta părţile bune, calităţile, susţinându-ne iniţiativele. Este bine să îi evităm pe cei în preajma cărora nu ne simţim noi înşine. Şi, să nu uităm: optimismul şi gândirea pozitivă se învaţă. Deci... la treabă!

autor, Camelia Radu