Rădăcini

Jocul de table este printre cele mai vechi jocuri din lume, are diverse variante şi este practicat în toată lumea. Pe scurt: noroc şi strategie, două zaruri şi 30 de puluri, câte 15 pentru fiecare jucător, practicat pe o tablă specială de joc, alcătuită din două rânduri de câte 12 săgeţi încrustate sau pictate. 

Primele indicii ale unui joc asemănător vin din Egiptul antic, unde se practica „Senet” pe o tablă specială, mutările pieselor fiind decise prin mişcarea zarului. În Mesopotamia, un strămoş al tablelor se numea „Jocul Regal al lui Ur”, iar în Iran, în oraşul Shahri Sokhta, au fost descoperite semne ale unui joc asemănător, datând în jurul anului 3.000 î.H. În urma unor săpături, au fost găsite zaruri şi 60 de piese. Cel mai apropiat strămoş de actualul joc de table a fost descoperit în oraşul iranian Jiroft, unde a fost scoasă la iveală o masă de joc cu trei rânduri a câte 12 puncte, identică cu jocul roman „duodecim scripta”.

În Roma antică se juca „Ludus duodecim scriptorum” („Jocul celor 12 linii” sau „Jocul celor 12 semne”), care avea loc tot pe o tablă cu trei rânduri a câte 12 puncte, iar piesele erau mutate pe toate cele trei rânduri, în funcţie de numărul dat prin rostogolirea zarului. O variantă ulterioară a redus masa de joc la doar două rânduri şi a purtat numele „Tabula” (care înseamnă „tablă” sau „masă”), un joc similar celui modern, în care obiectivul era eliminarea tuturor pulurilor proprii înaintea adversarului. Erau folosite trei zaruri, iar pulurile adverse erau mutate în sens opus.

În secolul XI, poetul persan Ferdowsi, îl declară pe Burzoe (fizician persan) drept inventatorul jocului „nard”, în secolul al VI-lea. Ferdowsi descrie o întâlnire între Burzoe şi conducătorii indieni care fac schimb de jocuri. Indienii îi prezintă fizicianului persan jocul de şah, iar acesta le arată jocul „nard”, practicat cu ajutorul unor zaruri create din fildeş şi arborele de tec. Numele „nardshir” vine din două cuvinte persane: „nard” (bloc de lemn) şi „shir” (leu), care se referă la cele două tipuri de piese puse în joc.

Jocul de table propriu-zis a apărut prima dată în Europa în secolul XI, şi a fost repede adoptat. În 1254, Regele Franţei Ludovic al IX-lea a emis un decret prin care interzicea membrilor Curţii să practice jocuri cu zaruri.

Cunoscut pentru pasiunea pentru şah, Alfonso al X-lea al Castiliei (1221- 1284) a descris în lucrările sale, „Libro de los juegos” şi „El libro de ajedrez, dados e tablas”, regulile unor jocuri cu zaruri.

Variante ale jocului

În Orientul Mijlociu şi Asia Centrală, este practicat un joc asemănător cu tablele, intitulat „ifranjiah” (ceea ce înseamnă „Francii”). În Iran, denumirea jocului este „takhte nard”, iar în Israel şi în Orientul Mijlociu mai este cunoscut şi ca „shesh besh” (ceea ce înseamnă „şase şi cinci”). În mai multe texte arabe sunt dezbătute legalitatea şi moralitatea acestui joc.

În secolul al VIII-lea şcolile musulmane de jurisprudenţă au anunţat interzicerea jocului, dar nu au reuşit oprirea creşterii popularităţii sale.

Mahbusa

Mahbusa înseamnă „arestat”. Fiecare jucător începe cu 15 puluri dispuse pe cele 24 de puncte ale adversarului. Dacă piesa unuia dintre jucători ajunge pe acelaşi punct cu a unui adversar, este plasată peste a acestuia, care devine „arestată” şi nu mai poate fi mutată până când adversarul nu îşi mişcă propriul pul.

În unele ţări arabe, este păstrat încă limbajul persan sau kurd la anunţarea cifrelor zarului, în locul limbajului arab modern.

Narde

În zona Podişului Iranului şi a Caucazului, mai ales în Iran, Armenia, Azerbaijan, Georgia şi Rusia, este foarte răspândit jocul „narde”. Fiecare jucător posedă câte 15 puluri plasate în propria casă de 24 de puncte, diferenţa faţă de Mahbusa fiind interzicerea de a plasa o piesă proprie pe un culoar ocupat de o piesă a adversarului. Cea mai bună strategie de joc este crearea unor rânduri cât mai lungi de piese proprii, pentru a-l împiedica pe adversar să se dezvolte.

Acelaşi joc este cunoscut sub numele „Fevga” în Grecia şi „Moultezim”, în Turcia, unde este extrem de iubit, de unde şi vorba „nu eşti turc, dacă nu joci table”.

De-a lungul istoriei jocului de table (care, după unele izvoare, numără aproximativ 5000 de ani), biserica a încercat de mai multe ori de a interzică jocul, dar nu a reuşit întotdeauna.

În anul 1645, jocul de table şi-a recâştigat popularitatea, fiind denumit „Backgammon”. Teoriile referitoare la acest nume sunt numeroase, însă cea mai plauzibilă este aceea că inscripţiile jocului de table se află „în spatele” celor de şah şi în prezent, cutia de table prezintă, pe partea din exterior, marcajele pentru şah, în timp ce interiorul este dedicat jocului de table.

Tablele: diavolul nebuniei

Cardinalul Woolsey, în secolul al 16-lea, a ordonat arderea tuturor tablelor de joc, numind jocul ca „diavolul nebuniei”. Arderea tablelor de joc a fost inutilă, deoarece orice tablă de joc putea fi desenată în noroi sau nisip fiind jucată cu mici pietre. Zarurile au fost, de multe ori, făcute manual şi au fost suficient de mici pentru a fi uşor de ascuns la o persoană sau în casa cuiva. În plus, englezii au fost foarte inteligenţi şi au decis să ascundă tablele de joc ca o carte pliantă.

Celebrul scriitor şi jucător Edmund Hoyle a documentat regulile şi istoricul tablelor de la jumătatea lui 1700. Coloniştii din Anglia au adus jocul de table în casele lor din America.

Deşi jocul de table a pierdut popularitatea în unele era victoriană, a reapărut şi şi-a câştigat puterea în sec. XX. În acest moment, un inventator a conceput zarul dublu, oferind jucătorilor posibilitatea de a multiplica pariul lor iniţial cu suma dată de zarul dublu.