Arte vizuale

Astăzi, 27 septembrie, Biblioteca Orăştioara de sus îl omagiază pe pictorul Alexandru Ciucurencu, postând pe propria pagină de Facebook un comentariu referitor la viaţa şi activitatea marelui artist, de la a cărei naştere se împlinesc 109 ani.

„Alexandru Ciucurencu (27 septembrie 1903, Ciucurova, judeţul Tulcea - 27 decembrie 1977, Bucureşti) - pictor. După terminarea şcolii primare (1916), intră ucenic la zugravul Mihail Paraschiv, din Tulcea, lucrând cu el (1916-1918). În 1920 intenţionează să urmeze la Bucureşti, artele plastice, dar renunţă şi se întoarce la Tulcea. Se înscrie, anul următor (1921), la Şcoala de Belle Arte, din Bucureşti, având profesori pe G.D. Mirea şi pe Camil Ressu. Termină şcoala în 1928. Pe perioada vacanţelor de vară urmează cursuri la Şcoala de la Baia Mare (1926-1928). Debutul artistic îl are expunând la Salonul Oficial, unde obţine şi un premiu (1930). Aici expune şi în anul următor, în 1931. Pleacă la Paris pentru a studia la Academia Julian, dar după scurt timp preferă să lucreze în atelierul lui Andre Lhote (1931). Prima expoziţie personală o organizează în 1934, la Bucureşti, când expune şi la Salonul oficial, urmată şi de o altă participare în următorul an la salon. Este numit profesor la Academia de pictură, alături de pictorul Camil Ressu (1945-1948) şi Cornel Medrea.
După 1948 participă la toate expoziţiile de stat şi la cele regionale. Este desemnat să prezinte lucrări la Bienala de la Veneţia, călătorind la Veneţia cu ocazia expoziţiei (1965). I s-a acordat Titlul de Maestru Emerit al Artei. Este distins cu Premiul „Ion Andreescu" al Academiei Române. Va fi numit Secretar al Uniunii Artiştilor Plastici. Participă la Expoziţia ţărilor socialiste, la Moscova (1958) şi la expoziţiile organizate la Varşovia şi Budapesta (1959), la Berlin, Atena, Bratislava, Praga, Cairo şi Alexandria (1960), la Damasc, New Delhi, Ankara, Sofia şi Paris (1961), cu o expoziţie retrospectivă la Berlin şi Dresda (1962). Este ales membru corespondent al Academiei Române. În 1964 este distins cu titlul de „Artist al poporului". A mai expus la Zurich (1965), la Londra şi Tokyo (1966), Varşovia (1970), Edinburgh (1971), la al 84-lea salon al Independenţilor la Paris (1971). După Ştefan Luchian şi Theodor Pallady, Ciucurencu a fost cel mai reprezentativ pictor al culorii. Cea mai clară definire a lui Ciucurencu a dat-o criticul francez Jaques Lassaigne: „Arta lui Ciucurencu reprezintă întruchiparea calităţilor specifice româneşti, într-o formă absolut modernă".
Pictura lui Ciucurencu nu poate fi gândită fără apelul la compoziţie, culoare şi lumină. La această concepţie de omogenizare a acestor trei factori a ajuns după o muncă intensă, experienţe diverse, asimilarea unor tradiţii şi de făurire a unei concepţii artistice proprii, noi, moderne. Ciucurencu a fost o personalitate originală, cu o concepţie modernă, deşi a fost un pictor figurativ, el a deschis orizonturi noi şi a influenţat o pleiadă de artişti tineri, valoroşi, care au căutat să descifreze noile sale orizonturi picturale (C. Piliuţă, Aurel Nedel etc.). Ciucurencu a fost un pictor post impresionist, evoluând spre o pictură fovistă şi abstractă, dar riguros construită. Primele sale influenţe au venit de la pictura lui Ştefan Luchian, de la armoniile valorice, cromatice ale acestuia la care s-a adăugat curajul propriu de a inova şi regenera pictura. Arta lui Ciucurencu este complexă şi diversă. Are numeroase compoziţii, portrete, peisaje, flori şi naturi statice. În evoluţia sa el a păstrat viziunea realistă, spiritul umanist, penetraţia psihologică, luciditatea compoziţiei, forţa emoţională a culorii şi luminii, francheţea desenului şi sinceritatea creaţiei.
Ciucurencu a apărut în pictura românească în anii '30. Iniţial, s-a încadrat în spiritul post impresionismului dominant în acea perioadă, apoi a început să pună accentul pe forţa culorii pe armoniile cromatice, pe raportul dintre desen ca structură solidă a tabloului şi pe expresivitatea culorii. Evoluţia sa a fost ascendentă, introducând tot mai decis elaborarea, structura compoziţiei şi vibraţia culorilor, care emanau, ele înşele, lumina. În acelaşi timp, artistul a acordat picturii o funcţie socială, militantă. Spre deosebire de pictorii impresionişti, Ciucurencu reuşeşte să obţină noi valenţe culorii negre în compoziţie, linia neagră fiind sintetizatoare, cu o geometrie precisă. El a acordat desenului o mare atenţie. Linia se contopeşte în tablou cu culoarea iar sub efectul luminii ea se evaporă sau apare întreruptă, dar arată totuşi siguranţă şi precizie.
Culoarea are un rol special şi important. Armoniile se asociază cu semnificaţia temei: tablourile triste au culori reci, cele optimiste introduc armoniile calde şi luminoase. Prin culoare artistul îşi exprimă opţiunile sociale, ideile, sentimentele şi trăirile în faţa unui peisaj sau natură statică. Culoarea are efecte tonice, dramatice, lirice sau păstrează un caracter de intimitate ca în tablourile cu flori. Culoarea este însă strâns legată de compoziţie ceea ce o face să devină multiplicativă prin contraste sau degradeuri, căpătând o mare mobilitate. Prin culoare artistul intuieşte şi tonul local, deşi este mai mult atras de sensul ei simbolic. În ultimele sale lucrări culoarea devine liberă, o eliberează de desen ca şi de servituţile tonului local. Subiectele sale cu prioritate în peisaj sau natură statică, sunt pretexte pentru culoare. Prin compoziţie, artistul le sudează, deşi culoarea este separată de desen şi deşi par independente, el le omogenizează. La rândul ei lumina apare din culoare pentru a-i da strălucire culorii.
Pentru Ciucurencu, cu toată libertatea sa culturală şi modernitatea concepţiei sale, omul rămâne măsura lucrurilor. Deşi a fugit de convenţionalisme în compoziţii, el rămâne tributar tradiţiei şi convenţiilor realiste. Şi în portrete accentul cade pe latura psihologică, ce poate caracteriza şi unele trăsături sociale. În peisaje şi naturi statice, el dă însă frâu liber noilor sale concepţii. Ele sunt departe de a păstra un sentiment turistic, de promenadă, de primă impresie lirică sau dramatică. Ele exprimă voinţa organizării cromatice, culorile devin clare, vibrante şi de o rară expresivitate plastică. În ansamblu, pictura lui Ciucurencu exprimă simplitatea, echilibrul, armonia somptuoasă, sinteza realului şi spiritul modern al dorinţei de a împinge creaţia spre abstractizare, implicând creaţiei o dinamică cromatică excepţională şi originală în pictura din România"
(Detalii AICI)
Colorist exultant într-o fază iniţială, a evoluat spre o paletă mai rafinată, un desen concis şi compoziţii geometrizate. În prima perioadă de creaţie a pictat mai ales naturi moarte, nuduri şi peisaje, care se remarcă prin armonie coloristică. După 1944, Ciucurencu şi-a schimbat tematica, realizând compoziţii cu subiecte istorice sau sociale. A mai pictat și portrete ale personalităţi culturale (Sonia Cluceru, Krikor H. Zambaccian, George Călinescu, Mihail Jora, etc.) sau portrete de muncitori ţi peisaje industriale.

Lucrări
Jucătoarea de şah, 1941
Ana Ipătescu, 1949
Epilogul răscoalelor, 1957
1 Mai liber, 1958
Olga Bancic pe eşafod, 1959

Premii şi distincţii
Laureat al Salonului oficial (1930) [1]
Ordinul Muncii clasa I (1948)
Maestru Emerit al Artei din R.P.R. (1956)
Premiul Ion Andreescu al Academiei Române (1956)
Ordinul Steaua Republicii Populare Române clasa a-III-a (1959)
Artist al Poporului 1964