Viaţa ca o artă

Viaţa ca o artă

Unii trăiesc gratis, alţii degeaba.
Dacă într-o vorbă îndeşi mai mult decât încape, devine vorbă goală.
De ce prostul e mărginit, când prostia e nemărginită?
Bănuitorul se trezeşte înaintea ceasului deşteptător, ca să-l controleze dacă sună exact.
În fiecare zi de primăvară când vin rândunelele, pesimistul fredonează "vezi rândunelele se duc".

Viaţa ca o artă

Caietul roşu este un supravieţuitor, dintre multe altele rupte, arse, distruse de-a lungul timpului. Cu motivaţii personale sau obiective, cel putin 6 jurnale de a căror importanţă mi-am dat seama prea târziu, sute de schiţe şi desene, pagini de poezie şi proză au luat calea neantului. Prea des m-am bazat pe memorie, iar uneori, cu aroganţa tinereţii,  mi-am spus că păstrez în mine totul, pot oricând să refac sau să rescriu stările şi emoţiile, gândurile avute cândva.

Nu am simţit perisabilitatea lumii la modul concret decat târziu, iar avertizările mamei, speriată de societatea în care orice petec de hărtie scris reprezenta o ameninţare, deşi respinse făţiş, au lucrat ca un NLP în conştiinţa mea tânără. Pot spune azi că sistemul, prin părinţi, îşi făcea bine treaba, sugestia de autodistrugere funcţionând fără greş, ascunsă în cea mai grijulie formă de apărare maternă.

Instinctul supravieţuirii funcţiona totuşi,  prin nevoia cu neputinţă de reprimat, aceea de a relua de fiecare dată scrisul, dar gestul devenea tot mai interiorizat, tot mai camuflat în exprimare, izolarea sentimentelor luând forma unei introspecţii salvatoare. Dacă paginile scrise s-au minimalizat ca extindere, căutarea s-a adâncit tot mai mult interior, luând forma unei conştiinţe de sine, a unei responsabilităţi în faţa gestului de a scrie.

Combinaţia ciudată de sentimente pe care o avea mama faţă de pagina scrisă  - care putea compromite şi respectul ei faţă de carte au dat naştere unei provocări căreia îi răspundeam tot mai vehement. Impulsul iniţial, apărut şi susţinut încă de la vărsta de şapte ani, m-a făcut ca după ce am învăţat alfabetul să strig cu inocenţă, spre consternarea părinţilor: „în sfârşit, sunt liberă!”

Dacă în copilărie a fost un motiv de mândrie pentru profesori şi părinţi, odată cu intrarea în adolescenţă şi apoi după majorat, obsesia mea pentru scris a devenit motiv de îngrijorare părintească, nelinişte pentru viitorul meu „compromis”.

De altfel, amprenta acestui comportament camuflat, de apărare a identităţii literare, s-a răsfrânt şi asupra

Viaţa ca o artă

Nu ştiu cât de ciudată vi se va părea asocierea mea, dar scrierile lui Freud îmi aduc aminte mai mereu de romanele lui Thomas Mann. Stilul organizat, limpezimea redării ideilor, reluarea lor din timp în timp, cu scopul de a fixa informaţiile şi pentru a descrie noi aspecte ale aceleiaşi afirmaţii, rigoarea şi siguranţa de sine. După ce ai sfârşit o lectură, rămâi cu o puternică impresie de stabilitate, de parcă ai fi contemplat o frescă din quattrocento florentin.

Apoi citeşti Jung şi intri parcă în eternitate... Psihicul nu mai este o formaţiune personală, datorată unei evoluţii biologice, moştenită genetic, rod al adaptării la mediu, în care până şi spiritualitatea este o variabilă determinată de evoluţie, ci este o portiţă către eternitate şi obiectiv, ale cărei legi încercăm mai degrabă să le surprindem decât să le determinăm.

Citind Jung te redescoperi în propriile frământări, confuzii şi revelaţii, aproape ad literam. Deşi povestea este alta, schema pare aceeaşi, psihicul fiind o deschidere către existenţa aproape palpabilă a conceptelor.

Sentimentul meu a fost acela că Freud descrie omul concret, pe când Jung vorbeşte despre omul cultural, despre acel om care se uimeşte pe sine, părând mereu zămislit din idee şi nu din pântec. Freud a ales o paradigmă care îi era lui însuşi inteligibilă şi coerentă, pe când Jung a lăsat loc şi pentru ideile altora, pentru creativitate. Teoria lui Jung pare un atelier în care te poţi instala şi, dacă îţi place, continui în stil propriu să îţi exersezi ideile.

Două locuri: Luvru şi atelierul lui Brâncuşi, instruirea şi regăsirea de sine, prin starea de atelier, prin atingerea acelor piese-idei neterminate; a schiţelor, a sfărâmăturilor uitate pe o masă de şlefuit. Alternanţa între rigoare şi creaţie.

Autor, Camelia Radu

Viaţa ca o artă

 Schimbările sociale actuale sunt analizate de obicei doar din punct de vedere economic şi al posibilităţilor pe care le deschid – sau închid – la nivelul adaptării în societate, faţă de contextul actual al locurilor de muncă sau al nivelului de trai. Influenţa lor faţă de mentalităţi şi educaţie este şi ea uneori analizată. Cu toate acestea, viaţa de zi cu zi este şi ea afectată de schimbare, în cele mai intime resorturi. Formarea cuplurilor depinde în mare măsură atât de educaţie, cât şi de noile mentalităţi, pentru că ele creează modele de supravieţuire, de armonizare în viaţă, de longevitate în cuplu şi, până la urmă, modele ale fericirii.

Dacă tinerii de ieri aşteptau de la partenerii lor doar o viitoare relaţie conjugală armonioasă, având ca ideal o familie longevivă şi un statut social comod, cei de azi doresc mai mult. Pe tinerii de azi nu îi impresionează prea tare formalismul în căsnicie, care, din punctul lor de vedere, nu aduce decât constrângere, preferând să fie realişti şi să trăiască mai mult şi mai intens, în defavoarea semnăturilor şi a angajamentelor formale. Pe lângă sentimentele exprimate direct şi fără prejudecăţi, ei mai vor şi un nivel ridicat de comunicare şi mai ales pasiuni comune. Ei sunt cei care înţeleg şi împărtăşesc idealuri şi vise, carieră, făcând echipă în soluţionarea problemelor.

Actualmente, bucuriile romantice sunt alături de cele provenite din satisfacţia profesională. Viaţa s-a schimbat, opţiunile şi ele, modelul de partener fiind sensibil diferit de cel de ieri. Astăzi, pasiunile comune creează premiza longevităţii unui cuplu.

autor, Camelia Radu